marți, 31 decembrie 2013

Bilanț

2013 a fost un an...că doar nu putea să fie doi. Dacă nu m-ar anunța toată lumea, probabil că nici nu aș sesiza că se termină. Dacă tot conștientizez asta, am zis, hai să fac și eu bilanțul. În ciuda 13-ului din coadă, a fost un an bun: cu reușite, cu dezamăgiri, cu zâmbete, cu lacrimi. Nu, nu m-am apucat de luat agenda de la A la Z. Nu am nici timp și nici dispoziția necesară. Cei care îmi sunteți dragi vă știți și știți și ce vă doresc. Nu trebuie să vă amintesc fix azi. Îmi sunteți dragi tot anul. Distrați-vă acum, nu se știe ce aduce anul ăsta care vine! P.s. Sper că nu a sunat apocaliptic...

sâmbătă, 28 decembrie 2013

Jurnalul clientului nemulțumit

Nu sunt o bună actriță în rolul de cumpărător. Poate și din cauză că nu joc rolul prea des. Nici măcar în joacă, așa cum fac majoritatea oamenilor pentru a umple o porțiune de timp. Merg în magazine și se prefac că ar căuta ceva. Dacă vreau la muzeu, mă duc la muzeu, nu la mall. Să revenim. Caut o pereche de pantaloni. Nu am multe pretenții. Vreau să fie suficient de lungi,, să fie conici în partea de jos, să nu fie din material lucios sau elastic și să aibă buzunare! Neapărat buzunare! Nu că aș avea cu ce să le umplu...dar să fie! Mă plimb de la un stand la altul. Marfa e înghesuită, așezată aleatoriu, fără vreun criteriu anume. Materiale, culori și modele diverse împart același spațiu mic închiriat la un preț invers proporțional cu suprafața. Îmi dau seama că cele câteva criterii stabilite la începutul aventurii mele de cumpărător nu sunt de ajuns. Mai adaug câteva. Să nu aibă sclipici, broderii sau alte accesorii metalice. Operațiunea CABINA DE PROBĂ începe. Încep să mă gândesc că ar trebui dată o lege prin care cabinele de probă să nu aibă mai puțin de 1 metru pătrat. Mi-am călcat propriile bombeuri de cel puțin 5 ori în timp ce probam o singură pereche de pantaloni. Cabina de probă coincidea și cu depozitul de marfă al standului. E interesant cum mărimea 36 de la un anumit model poate fi mai mare decât 40-ul de la alt model. Am probat pantaloni bleu-marin, gri, negri, cu dungă, fără dungă, cu talie înaltă, cu talie joasă...și totul fătă vreun rezultat vizibil. Încă puțin și aș fi avut impresia că mi-am cumpărat o pereche de pantaloni invizibili precum nu-știu-care împărat din nu-știu-care poveste...bine că nu am ajuns și la stadiul la care să-i port. O zi de shopping ratat încununată de o ceașcă de ceai!

marți, 22 octombrie 2013

Jurnal de drum

          Cu ghiozdanul în spate și cu câte o geantă în fiecare mână, ajung la autogară. Șoferul microbuzului îmi ia cele două genți și, până să apuc eu să obiectez ceva, le îngrămădește răsturnate peste restul bagajelor. Tot ce pot să sper acum este că bagajele mele și ale celorlalți nu vor fi botezate cu ciorba de pui a mamei. Găsesc loc liber în al treilea rând, la geam. Îmi place să mă las furată de peisaj și să pot căsca în voie cu fața spre geam, fără să pun mâna la gură.
          O fată pe care o cunosc din vedere se oprește în dreptul meu și întreabă dacă locul de lângă mine e ocupat. Îi zic mai întâi ”Salut”, să-i arat că eu încă o mai cunosc de când circulam amândouă cu troleibuzul. Cred că face un exercițiu de memorie, dacă e să mă iau după expresia de pe fața ei. Își lasă geanta să-mi țină companie și coboară pentru o repriză de pupături și îmbrățișări cu părinții.
          Urcă, dar își continuă repriza de pupici și semne de la revedere cu ”babacii” prin intermediul geamului din stânga mea. Trebuie să recunosc că nu am înțeles din prima secundă ce căuta capul ăla gras, chel și cu o mustață de-o palmă, lângă geamul meu. Mai rămâne să scoată ea o batistă albă pe care să mi-o fluture în față. Încerc să fac abstracție de dialogul lor mut. Stau pe scaun de parcă mă feresc să nu mă atingă vreo bezea de-a lor. Cred că ar fi alergat și după microbuz, dar își parcaseră caleașca albă 4x4 neregulamentar și blocau fix calea de acces în autogară, așa că au trebuit să plece. Țin ghiozdanul în brațe, închid ochii și las muzica de la radio să mă adoarmă. Somn ușor!

sâmbătă, 5 octombrie 2013

Zi de Iași IV

          A început toamna, a început facultatea, a început frigul. Pornesc pe jos spre Auchan la niște cumpărături. Nu-mi mai simt urechile, dar încep să aud sunete ciudate pe Bulevardul Ștefan cel Mare. Oare am auzenii? Sunet de motoare ambalate? Nu era pietonal? Mașini multe, colorate, cu o sumedenie de abțibilduri, sunt parcate pe stânga și pe dreapta, în spic sau fără vreun model anume. Puțin mai încolo de Mitropolie e un fel de rampă de lemn pe care mașinile, una câte una, urcă și opresc un minut coborând geamul în jos. Un domn cu o atitudine și o ținută oficială schimbă câteva vorbe cu echipajele. Ridic privirea spre un banner ce mă informează că ce se desfășoară acolo este ”Raliul Iașului”. Domnul nu e nimeni altul decât viceprimarul Mihai Chirica, dându-le cel mai probabil binecuvântarea participanților.






          Aș rămâne să mă uit, dar trebuie să ajung înapoi la cursuri în curând și nici cumpărăturile nu le-am făcut. Mă mulțumesc cu broșura primită în fața Palatului și cu cele câteva poze făcute cu telefonul.

          Raliul Iașului a avut loc în data de 4-5 octombrie 2013 și a avut un traseu pe care nu l-am înțeles de pe hărți, dar vă pot spune că a inclus Cioca-Boca, Dobrovăț, Păun, Sinești ori Mădîrjac.

          Cel mai mult mi-a plăcut mașina acestui domn extrem de sincer!

joi, 19 septembrie 2013

De prin holuri adunate...

          La ușa spitalului e aglomerație. Nu, nu s-a spart conducta cu pacienți de la cine știe ce accident. Portarul și atitudinea lui marțială ocupă toată ușa. În spatele lui o tănțică dă cu mopul de trei ori în același loc. Nu putem face altceva decât să așteptăm. Atitudinea omulețului dispare în momentul în care o doamnă în halat roșu se strecoară pe lângă el de parcă nici nu l-a observat. Reușește chiar să-i smulgă un ”Săru'mâna”. Odată creată breșa toată lumea începe să vrea să treacă. Începe să întrebe pe fiecare în parte unde are treabă și să-i direcționeze astfel încât să nu lase urme prea multe pe pardoseala udă. Mergem până la scări. Dăm de altă barieră umană.Cică trebuie să așteptăm doctorul acolo. Peste tot aud cuvântul ”comisie”. ”Pentru comisie, trebuie să vină comisia”. Personalul de întreținere pare conectat la 380 volți. Doi îndivizi spală geamurile ușilor de la intrare și apoi lipesc un autocolant pe care reușesc să-l citesc în oglindă ”AMBULATORIU INTEGRAT”.
          Portarul nr.2 umblă cu un recipient asemănător cu cel de la soluția de curățat geamuri și stropește la întâmplare, cam din metru în metru, fără o țintă precisă. Ajunge în dreptul meu, mai face un pas și stropește din nou. Particulele se lipesc rapid de ochelarii mei. Încep să-mi dau seama care e scopul acțiunii...se presupune că parfumează holul. Cum să-ți explic...mirosul dulce îmi amintește de guma aia ieftină, cu ”tatuaj”, pe care o molfăiam când eram pe la grădiniță. Bleah! Aflu componența ”comisiei”...primarul(Mun. Roman) și președintele CJ(Neamț).
          Ce pot să zic? Cred că dacă nu lipeau autocolantul ăla se rătăceau și dacă nu le mirosea a gumă de mestecat ci a clor...ar fi avut nevoie de o consultație la gastroenterologie.
          În timp ce urc mașina pe rampa pentru ambulanțe pentru a-mi prelua pacienta mă gândesc cu un soi de satisfacție cum ar fi dacă ar apărea acum ”comisia” într-o mașină ”bengoasă” și m-ar claxona.

vineri, 23 august 2013

Zi de Iași III

          Nu, nu m-am trezit de dimineață și în consecință nici nu am ajuns departe. Am ajuns însă suficient de aproape de anumite momente astfel încât să am ceva de scris. Plec spre un eveniment ce are loc într-un anticariat. Cum întru pe Bulevardul Chel, văd câțiva tineri promoteri la Coca-Cola. Doi sunt pietoni iar o a treia pedalează din greu la o bicicletă ingenioasă ce are în față o ladă (probabil frigorifică). Or fi crezut că dacă merg pe bulevard or da de lume selectă. Au nimerit însă într-o adunătură de fuste colorate și de picioare mici și aproape desculțe care i-au luat cu asalt ca pe dealul Plevna. Aproape că am văzut în ochii lor cum își transmiteau codul pentru ”s.o.s.diversiune”. Primii doi scot strategic din ladă vreo 3-4 doze pe care le desfac, captând astfel atenția cârdului, în timp ce tânăra pe bicicletă le transmite că nu mai sunt și se retrage în grabă spre străduța din spate de la CJ. Dinspre Piața Unirii mai vine o bicicletă promoțională. Biciclistul zâmbește...presimt că o să-i treacă starea asta euforică căci doi puradei semi-desculți și semi-dezbrăcați tocmai își dau ghionturi și își anunță unul altuia noua pradă.
          N-am stat să văd cum s-a descurcat tipul. Umpic mai încolo, în față la Mitropolie un escavator se crede macara și ridică un tub mărișor, cu diametru de măcar 50 cm, pe care câțiva muncitori în salopete îl direcționează manual spre trotuarul opus, trotuar pe care trec pietoni și care dintr-o dată nu știu pe unde s-o apuce. Toate astea fix în fața primăriei. Măsuri de protecție, ceva? Indicatoare pentru ocolire?


          Ajung la evenimentul respectiv. Ascult, citesc și privesc scrisori/poezii de-a lui Minulescu. Nici nu stiu când au trecut trei ore. Locație deosebită, oameni deosebiți. Trebuie însă să mă și întorc. Ajung tot pe Bulevardul Chel. Escavatorul și muncitorii au dispărut. Calc pe frunze galbene...o fi venit deja toamna? În față la Mitropolie un grup de tineri zgomotoși îmi distrug momentul de meditație. Un om îmbrăcat sărăcăcios le taie calea. Are în mâna stângă o sacoșă veche iar în dreapta câteva cărți. Se pare că le vinde. Grupul trece râzând și mai tare. Unul din zgomotoși rămâne în urmă și îi întinde o bancnotă de 1 leu și dă să plece. Omul insistă însă să-i dea o carte. O ia pe prima și se alătură grupului care acum îl are pe el ca subiect de glume. ”Ce carte ți-ai luat, băi?” Răspunsul: ”Pătratul are 3 laturi.” Alte referințe despre carte nu am.
          Mi-am continuat drumul spre casă. Luna stătea ca un reflector deasupra complexului Pallas, nu că ar mai avea nevoie de strălucire, ceasul de la palat anunță ora 22 dar sunetul e acoperit treptat de muzica de la terasa din vale, un biciclist trece în viteză pe lângă mine, doi câini comunitari vor să treacă strada și bate ușor vântul. O seară de Iași înteresantă. Aproape am ajuns. Văd Podul Roș.

miercuri, 21 august 2013

U&T

          Ați observat în ultimul timp prin Iași o bicicletă ce pare că-și dă ultima suflare și la fel pare a face și ”pedalantul”? Dacă da, eu eram.
          Mi-am făcut în ultimul timp un obicei din a mă plimba seara, când se face răcoare, o oră cu bicicleta. Îmi place mirosul orașului seara. Tot ce e din beton/piatră, odată cu lăsarea serii începe să degaje căldură. La fel și vegetația. Miroase a plante coapte (știu că sună amuzant dar dacă scriam ”iarbă coaptă” toată lumea ar fi interpretat greșit). Îmi place să umblu aiurea prin locuri în care am mai fost cu alte ocazii și să rememorez. Obiceiuri de pensionară, da, știu.
          După ce o cobor pe bătrâna Verona (ăsta e numele ei în acte) pe scări de la etajul II, ajungem în trafic. Ne încadrăm pe prima bandă și mergem spre cea mai apropiată benzinărie. Nu, nu alimentăm. Roțile ei trebuie umflate. Îmi amintesc cum prima oară când am mers la o benzinărie să-i umflu roțile, nenea de acolo m-a întrebat dacă am alimentat. Trebuia să-i zic că da, tocmai am băut un litru de benzină, așa, de sete. Ne credem când pietoni, când mașini, depinde care zonă e mai aglomerată. În funcție de ce ne credem respectăm semafoarele. Când ne credem pietoni ne cam închipuim oamenii ca pe niște jaloane printre care facem slalom. Ups.
          Prietenia noastră durează de 10 ani și sper că o să dureze mult timp de-acum încolo. În primii 8 ani nu a făcut nici măcar o pană. Am împărtășit multe experiențe împreună: învățarea mersului fără mâini, căzăturile, juliturile (ale ei și ale mele) drumurile bune și drumurile proaste, urmăririle cu câini de la stână etc. De jumătate de an am mutat-o în mediul urban și pare că nu îi priește prea tare. Roata de pe spate i-a trebuit complet schimbată în urma unei plimbări extreme iar frâna pe față i-a fost bruscată de persoane necunosctute cât am fost eu plecată în vacanță. O fi de vină aerul...drumurile...sau poate oamenii de la oraș.
          Am senzația că roata de pe față începe să prindă și ea reumatismul bicicletelor. Nu vreau s-o forțez , așa că ne întoarcem acasă înainte să se întunece, că doar nici lumini nu mai avem. Ne-au fost subtilizate.

P.s. U&T= Ursulețul și Tănculețul-numele de cod date nouă de tata. Ghiciți cine și ce e.:)

joi, 15 august 2013

Zicem sau nu La mulți ani Mariilor?

          E o dilemă care persistă în capul meu de câțiva ani. Prima dată când am conștientizat problema asta a fost după ce l-am auzit pe tatăl meu povestindu-ne ce discutase în pauza de masă cu un inginer de la el de la muncă. Cică ingineru', oltean fiind, s-a trezit că-și amintește într-o zi de 15 august că pe soacră-sa o cheamă Maria. Ia omul un buchet de flori de 5 lei și se duce să-i facă soacrei urările de bine că și așa se cam ciondăniseră tot anul. Să nu zică baba că olteanu de giner'său e om rău. Ce să zic, mai bine nu-și amintea. L-a făcut baba cu ou și cu oțet și cu alte ”condimente” ce le mai avea în repertoriu: ”Ninorocitule, vii azî când îi Sânta Mărie pentru morți? Vrei sâ crăp, nu?”
           Nu prea știu să am Marii în familie, așa că nu m-am izbit personal de problemă decât când a fost vorba de o foarte bună prietenă. Parcă îmi povestise că anul trecut a sunat-o fiul ei să-i zică ”La mulți ani” și ea i-a explicat că trebuie să-i facă urarea abia in septembrie. Deci, mai bine nu.
           Problema se lămurise cumva în capul meu până aseară, la slujba Prohodului Macii Domnului, când preotul ține să precizeze că nu e nici o problemă dacă urăm ”La mulți ani” celor vii (de parcă am putea ura același lucru celor morți). Bine, m-a băgat iar în ceață.
           În biserică însă lumea nu problema asta o dezbăteau. O tanti mai tânără îi explica uneia mai în vârstă că și ea are prăjitor de pâine, dar dintr-ăla vertical, din care sar feliile (plus că mai și gesticulează sugerând cum sar feliile). E clar, discuția e culinară. De atâta post au început să-și împărtășească rețete de pâine prăjită. Gata, de azi e voie la de toate! Și îmi aduc aminte că leguma mea preferată...e porcul.

Viața la țară II

Ce? Credeți că fiecare zi la țară e așa molcomă și tihnită ca cea din postarea anterioară? Vă spulber iluzia cu părere de...bine:)). Nu m-a mai trezit horoscopul de la distanță de două camere ci mama de la distanță de o ureche (plus grosimea pilotei de pe capul meu). ”Hai, gata somnul, avem treabă.” Mă uit la ceas (07:35) și mă gândesc că ieri pe vremea asta îmi începeam al doilea vis. Toată ziua, fie că scoteam covoarele din casă, dădeam cu aspiratorul ori făceam o epurare prin bibliotecă, m-am mișcat în reluare-slow motion- cum ar zice unii. Totul pe un fundal sonor alert format în mare parte din ordinele știm-noi-cui. Cred că privită din afară semănam cu Ferdinand (http://www.youtube.com/watch?v=CGTVRbpAuRo) mai puțin mirositul florilor-unele îmi provoacă alergie. În loc de flori am ”mirosit”, printre timp, toată ziua, paginile cărții începute cu o zi în urmă. Planurile Monstruasei Coaliții au fost singurele care au reușit să-mi doboare plictisul o vreme. În sufragerie mirosea a portocale(poetic, nu?) dar am descoperit că nu era decât un detergent de spălat parchetul.

marți, 13 august 2013

Viața la țară I

          Am dormit cu geamul deschis. Aseară era cald, s-a răcorit spre dimineață. Acum îmi pare rău că n-am tras măcar draperiile aseară. Îmi bate soarele direct în ochi. Din bucătărie aud știrile dimineții și începutul horoscopului. Strig: ”Dă sonorul mai tare!”. Volumul crește. Încerc să potrivesc ce aud cu realitatea...da, are dreptate. Sar din pat din două mișcări și ajung în bucătărie ” `Neața, fratello”. Ăsta se uită lung la mine și-mi zice că dimineață era când s-a trezit el. O fi fost, nu pot să-l contrazic, că dormeam. Prăjește niște pâine. Îi las avansul ăsta cu  micul dejun și mă duc, să-mi lichidez datoriile față de fauna din curte. Așteaptă toate apă și poate și mâncare. Sunt încă în pijamale. Mestec și înghit greu vreo trei felii. Îmi amintesc de ”crantz crantz crantz”:). Zâmbesc în sinea mea și mă duc să-mi termin cartea. Petrec o ultimă jumătate de oră prin Barcelona jumătății secolului XX. Pe birou mă așteaptă o altă carte ce se vrea a fi roman-foileton. Nu știu prea bine ce vrea să însemne. Iau cartea și ies afară. Mi-am tapițat rudimentar o bancă cu o pătură și o pernă sub un rond de viță de vie nu foarte deasă, prin care pătrund petice de lumină. Arăt ca un dalmațian.
          Căldura evidențiază parfumul unor flori roz sau mov ce stau în bătaia soarelui. Muștele sunt agitate. Dau târcoale unei felii de pepene lăsate de mine pe masă și unor mere căzute. Găinile de prin vecini par să anunțe că au umplut cuibarul. O persoană de etnie strigă pe stradă cât îl țin plămânii că are de vânzare ”Căzane pentru țuică. Doamnaaaaa, nu vreți un căzănel pentru țuică? Ieftin!”. Și-a pus coatele pe poarta mea și așteaptă răspunsul în timp ce, bănuiesc eu, a ”ginit” deja ceva de prin curte. Îl expediez rapid. În urma lui, un puradel tupeist se împinge în poartă cu două lighene de plastic la supra-preț. Zic tupeist fiindcă începe să-mi alunge pisicile ce stăteau întinse pe lețul de sus al propriei mele porți. Îl expediez și pe ăsta și completez în gând cu un ”Hai, sictir, cioară!” Una din pisici vine speriată la mine pe bancă și mi se așează în brațe, fix lângă laptop (da, și el toarce tot la mine în brațe).
          Totul pare atât de patriarhal că începe să-mi sune în cap o melodie folk care începe cam așa: ”locuința mea de varăăă, e la țarăăă...”. Îmi întrerupe melodia zgomotul unui fierăstrău electric din vecini. Îmi iau bagajul și mă mut în casă. ”Dinastia Brătianu” trebuie savurată în liniște.

marți, 30 iulie 2013

Zi de Iași II

          Penultima zi de iulie. Se vede, se simte. Asfaltul degajă căldură și miros de smoală. E îmbietoare umbra fiecărui copac sau panou publicitar. Păcat că nu se pot ține după tine nici copacul, nici panoul. Găsesc o bancă la umbră în fața unei biserici. Biserica, monument istoric, e deschisă, așa că mă tentează să arunc un ochi înăuntru. Doamne, ce răcoare! Nenea de la lumânări e cu ochii pe mine, nu cumva să subtilizez ceva. În sinea mea râd. Mai fac o cruce și ies. Banca e încă liberă.
           Înapoi la lucrurile lumești. Îmi scot o carte din ghiozdan și ajung prin Barcelona anilor ”50. Mistere, librării, război și răcoareee... Mă aduce înapoi în Iași o furnică cu dimensiuni considerabile care mă ciupește de un deget de la picior. O dau la o parte cam brutal, cred că am rănit-o.
           Încep să fiu atentă la ce se întâmplă în jur. Un cățel comunitar se așează comod în spatele băncii pe care stau, în iarbă. Brazii din apropiere emană o aromă de rășină încinsă. Îmi îndrept privirea înainte. În lateralul bisericii e un mormânt al unor persoane necunoscute. Îmi amintesc că l-am mai văzut de curând. Mă fură peisajul, gata, înapoi la citit. Ajung tot prin Barcelona, într-o bibliotecă imensă în care, bineînțeles, e răcoareee. Lumina de pe pagină începe să scadă. 
          Arunc un ochi în stângă și văd multe turle de biserici (altele decât cea lângă care sunt) pe fundal de nori gri. În cinci minute s-a molipsit tot cerul de gri. Începe să bată vântul, cred că ar fi cazul să plec. Cobor spre casă, din urmă mă ajung și mă depășesc câteva frunze însoțite de un val de praf. O pungă mare de plastic valsează lângă un neon al iluminatului public dar preferă să se lase agățată de un copac de peste drum. Un grup de muncitori în salopete verzi stau desculți deasupra unei guri de canal și se spală cu un furtun pe mâini și pe picioare. Vântul începe să bată mai tare, mă bucur că am kilogramele pe care le am...nu mă ia vântul. 
          Se răcorește binișor. Mi-e ciudă că iar nu am aparatul foto la mine. Noroc că nu plec fără telefon. Fac câteva poze oamenilor ce trec grăbiți pe o trecere de pietoni. Cred că mă înjură în gând. Lumea fuge acasă și mie îmi arde de făcut poze. Câteva pale de vânt mă fac să înghit o porție bună de praf. Îmi aduc aminte de o reclamă la fixativ și o adaptez situației, în gând: ”Iași- vânt, praf...coafura rezistă”.
Încă umpic și am ajuns. Stropi mari și grei de apă cad pe asfalt. Câțiva pe piciorul meu, amintindu-mi că sunt încălțată cu sandale. Gata, am ajuns...mă opresc și mai inspir de câteva ori mirosul pământului ud. E așa bine! În scara blocului-iz de canal.

joi, 4 iulie 2013

Radiografie-Litoral 2013

Am zis că pornim spre Deltă, dar am ajuns la Eforie Nord. Am zis că stăm la hotel, dar am ajuns la o vilă. Prima oară după mulți ani când nimerim în plin sezon. Pe cer era soare dar după o scurtă baie în mare, a venit o ploaie. Străzi și alei căptușite cu magazine, tarabe și chioșcuri cu sucuri, dulciuri sau mici gustări. Oameni ce urcă și oameni care coboară dinspre și spre direcția plajei. Tătici ce-și cară copiii în spate, mămici ce îi târâie de câte o mână, clovni ce vând baloane în formă de animale și câte un portretist. Aici o să mă opresc puțin pentru a reda o scenă care m-a făcut să întârzii cu privirea câteva minute. Un portretist în jur de 25 de ani, îmbrăcat modest, înconjurat de portretele unor celebrități precum Brad Pitt (care, dați-mi voie să mă îndoiesc că a fost la Eforie),  se chinuie să surprindă trăsăturile destul de comune ale unui copil ce se foiește continuu pe un scăunel. Tatăl e prea ocupat să lingă o înghețată iar mama este absorbită de mirajul unui magazin cu articole de îmbrăcăminte de sezon, aflat în perioada de reduceri. Copilul se foiește ca un girofar iar artistul se chinuie să-i memoreze figura și s-o pună pe foaie, operațiune care îi va asigura, cel mai probabil, prânzul. De un copac e atârnată o pasăre de jucărie care se plânge că va fi vândută cu 10 lei...o fi mult, o fi puțin?

miercuri, 3 iulie 2013

Declarație pe propria răspundere

Știi momentul ăla în care îți simți înșelată încrederea dar nu poți să zici nimic pentru că te simți în aceeași postură? Înșelarea încrederii tacită și reciprocă? Cam așa. Nu e rea intenție, e autoprotecție... Aloo, abia recunosc față de mine anumite chestii, încă mă cert cu acel alter-ego încăpățânat din mine. Cum să mă cert și cu cineva din afară pe aceeași temă când îmi dau seama că și o parte din mine mă ”trădează” ? Nu-mi place să mi se scormonească în suflet, mai ales cu japca. De-atâția ani mi s-a dezvoltat un fel de carapace, nu foarte opacă-îmi dau seama, în care mă retrag la primele semne de depășire a imaginarului spațiu privat al sufletului. O să pun un semn de circulație ”Interzis” mai clar ca să nu mai trebuiască să încalc eu alte reguli, ok? Nu-mi place să le încalc și încălcarea lor nu mă face să mă simt deloc bine. O să încorporez aici scuzele pe care ar trebui să le spun în realitate (poți s-o iei ca pe o lașitate, e pe-aproape de adevăr).

p.s. Nu vreau ca feedback o ”discuție”. Multumesc pentru înțelegere! :)



Pt. S&A

vineri, 21 iunie 2013

La Țigani



Îmi parchez bicicleta, leg bine antifurtul de o roată și intru pe coridorul lung , întunecat și răcoros. Dau meditații de limba română unui puști de clasa a VIII-a. Pe coridor miroase a canal, calc fix pe un capac inetanș și mirosul se intensifică. Mă împiedic de saci menajeri plini, de cutii de carton goale și ajung la numărul 13. Bat la ușă. Îmi deschide o bătrânică. Mi se pare dubios.
-Ăăă, doamna Tănasă este? Dar băiatul?
-Ce maică? Tănase, ei, Tănase e mort, săracul, de 10 ani.
-Eu ziceam de băiat.
-Băiatul, zici? Băiatul e în Irlanda. Merge pe tir de când a terminat școala.
-A terminat școala, spuneți?  Hmm, mă gândesc când naiba a avut timp, că doar alaltăieri confunda substantivul cu subiectul, dar tot eu gândesc că tiriștii în Irlanda nu vorbesc prin stație despre substantiv, în niciun caz despre substantivul din limba română.
-Îmi dați puțină apă?
-Nu am decât cafea. Pune-ți tu din ibric, draguță.
Cafeaua e, de fapt, o zoaie rece cu gust de ceai de mușețel.  Îmi cer scuze pentru deranj și ies. Clar am greșit adresa. Blocurile astea arată toate la fel. În capătul coridorului mai găsesc doar o roată de bicicletă legată cu antifurtul. O desfac pe cea rămasă și încep să o împing precum copiii din cartierele mărginașe. Mă integrez perfect în peisaj. În fața blocului un taximetrist burtos își face siesta cu geamul deschis.
-Nene, încotro Podu Roș?
Îmi arată direcția cu mâna. Pornesc pe aleea mărginită de tei împingând restul meu de bicicletă și strănutând. Pe o bancă îl văd pe puștiul la care trebuia să ajung la meditații.
-Nu ați venit azi...unde ați fost?
-La Țigani.

joi, 4 aprilie 2013

Zi de Iași I

           De când cu Iașiul am senzația că mi-a amorțit spiritul critic. Mă gândesc de multe ori că mi s-au tocit colții ironiei și că nu mai au puterea să composteze biletul ieftin al societății. Cred că până și creierului meu i-a crescut, de atâta stat degeaba, o burtă generoasă ce mi se revarsă peste ochiul critic. Mi-am pus ochelari, ”să vă văd mai bine” și încă nimic. L-aș proba totuși(ochiul) pe ziua de miercuri.
           Totul s-a întâmplat într-o zi ce nu se anunța decât aglomerată. Se anunța o zi cu iz de R.A.T.P, cu iz de frizerie, cu iz de cumpărături și de portofel pustiu. Destinația: Red Bridge. Vremea părea că îmi transmite că oricât de zburlită va fi coafura mea, oricum până acasă va fi una plouată. Abțibildurile de pe geam îl numesc ”Coafor”. Sunt sceptică. Înăuntru nu e cu mult mai cald decât afară. Chipurile nu transmit nici ele cine știe ce căldură. O plasmă trasmite fără sonor un film subtitrat, tind să cred că era vorba de specia aceea numită eufemistic ”Romance”, când de fapt toată lumea știe că e vorba de o telenovelă. Mă invită cu glas scăzut să stau pe scaun. Mă uimește liniștea din încăpere căci o compar cu vorbăria multă și uneori fără sens din saloanele în care am mai fost. Aici se pare că nu se bârfește sau se face foaaarte pe ”silent”. Figura tristă pe care o observ, în spatele meu, în oglindă, începe să pară din ce în ce mai prietenoasă cu fiecare replică pe care o schimbăm. Mă întreabă dacă de obicei mă tund la frizerie, glumește pe seama frizurii mele stil ”băiețel”. E ok. Nu mă supăr. Nu mă cunoaște și totuși începe să-mi vorbească despre fiul ei. Aflăm că împărțim aceeași zodie chiar, și că amândouă obișnuim să ne retușăm frizura singure, acasă...măcar ea se pricepe, gândesc eu.
            Atmosfera e mai destinsă. Tunsoarea e aproape gata când îmi spune că îi par cunoscută, ba chiar s-ar putea să mă cunoască dacă mă cheamă Oana și dacă sunt prietenă cu...hmmm. Nu, nu m-a speriat ( asta pentru cine așa a crezut) dar nu e tocmai banal să mergi să te tunzi în alt oraș decât cel de reședință și să-ți spună coafeza că te cunoaște...și într-adevăr să te cunoască.
            Și așa pleci de la frizerie cu o tunsoare nouă, cu informații noi si...și cu prieteni noi.

De ce este România altfel/astfel?



Asta este întrebarea la care își propune istoricul Lucian Boia să răspundă și face asta prin intermediul unei lucrări ce se vrea a fi o sinteză a istoriei românilor (nu pot spune a istoriei României din motive evidente...România ca stat a apărut relativ recent, iar istoricul ne disecă genomul începând cu Burebista). Lucrarea ar putea fi clasificată drept o culegere de istorie (în caz că există așa ceva), istorie trecută printr-un filtru extrem de exigent. Rețeta folosită de autor este destul de simplă: se iau 2000 de ani de istorie și se ”demachiază” până ce rămâne doar o aglomerare de oportunități ratate, de decizii greșite, de realități schilodite.
Dacă un elev de clasa a 12-a ar citi această carte și și-ar însuși punctul de vedere al autorului, tind să cred că șansele sale de promovare a examenului de Bacalaureat la această disciplină sunt incerte. Tot ambalajul manualului de istorie este scos, mai mult sau mai puțin elegant, și înlocuit cu o serie de păreri destul de personale.
Astfel descoperim că nu prea avem vreun motiv de a ne bate cu pumnul în pieptul prin care se presupune că ar curge ”sînge de roman”, căci se pare că nu prea curge decât un soi de cocktail al coloniilor Imperiului Roman, cocktail ale cărui îngrediente s-au uitat și s-au multiplicat odată cu trecerea timpului, ajungându-se la un hibrid aproape monstruos, la o Bestie cu pretenții de Făt-Frumos căruia frumoasa Ileana CosânSchengen îi refuză cererea în ”căsătorie” fără drept de apel, căci nu e familiarizată cu  ”căsătoriile din interes” în care mâna stînga încearcă să încapă în aceeași mănușa cu mâna dreaptă.
De ce e România altfel față de alte țări sau altfel față de ea însăși din alte perioade?  Nu, autorul nu intenționează nici o secundă să valorifice Mitul celor Trei Grații, comparația se referă strict la alte țări, la alte popoare. Lucian Boia nu admite nici una din explicațiile de tip ”context politico-social ori geo-politic nefavorabil”  pentru eșecurile repetate din istoria noastră.
Să reluăm povestea într-o ordine cât de cât cronologică. Avem un ADN pestriț încă de la naștere căci suntem urmași ai întregului imperiu colonial al Romei și ai unor barbari prea puțin cunoscuți, din teritoriile ușor exotice de la nord de Dunăre. Unii cred că suntem rodul unei greșeli de strategie a lui Traian, alții combat ideea. Unii susțin că suntem de pe aici, alții că am venit dar nu știe nimeni de unde.
Istoricul dezvoltă această incertitudine ca pe o premiză a dezvoltării unui complex de superioritate a poporului român. Dovada acestui complex sunt diferitele idei promovate în anumite momente ale istoriei de către Școala Ardeleană ori Școala Latinistă, idei conform cărora am fi, dacă nu romani 100%, măcar 50% dacă e să admitem și participarea celor ”mai viteji și mai drepți dintre traci” la procesul nostru de creare.
Trecem apoi printr-un Ev Mediu defazat în cadrul căruia suntem conduși de diverși, cu origini și mai diverse, dar în primul rând incerte (aici istoricul are în vedere lipsa unei legi în ceea ce privește succesiunea la tron). El crede că avem tendința de a ne transforma trecutul în mituri numai bune de închinat la ele într-o nouă, veșnică perioadă de tranziție. Atacă dur încercarea de înlăturare a urmelor influențelor orientale cu precădere a celora din limbă (ex. greacă, turcă).
Facem un pas în Epoca Modernă și ne dăm seama că cei mai valoroși români nu erau de fapt români. Carol I și Carol Davila sunt doar 2 dintre exemplele oferite de Boia. Amândoi au un rol în misiunea aproape imposibilă de reducere a diferențelor evidente dintre noi și occident, diferențe motivate prin rolul de sacrificiu jucat de Principatele Române în calea puterilor expansioniste. Necesitatea unui lider străin arată incapacitatea autohtonă de a cârmui, de a conduce. Lucian Boia face chiar o asociere forțată între Carol I și Klaus Johannis, amândoi fiind ”nemți” cu rol de redresare a unei țări, oricum dresate.
Autorul nu ratează șansa de a-și exprima opinia și în ceea ce privește controversata epocă socialistă și în acest context și asupra ”mămăligii dezamorsate” de atâtea secole de compromis.
Așadar ”capul plecat” pe care sabia nu l-a tăiat s-a transformat într-o mămăligă inofensivă pe care o purtăm, mai mult sau mai puțin, cu toții, pe cap.
Concluzia lui Lucian Boia e relativ simplă. De ce este România altfel? Pentru că merită! 

duminică, 27 ianuarie 2013

sâmbătă, 12 ianuarie 2013

Hărnicia care a ieșit pe străzi

”Domnule Primar dar ce s-a întâmplat?
  Campania electorală tocmai s-a terminat!”





       Astăzi, în jurul prânzului, muncitorii de la SalubrIS puteau fi văzuți în număr excesiv pe Lăpușneanu, stradă nu demult acoperită cu o generoasă crustă de gheață. Probabil temperaturile ridicate au ridicat la rândul lor cheful de muncă al angajaților primăriei.
      Am fost uimită să văd movile de gheață spartă și agitație cum n-am mai văzut în această zonă de la 1 Decembrie, dată la care strada gemea sub greutatea câtorva sute de ieșeni ce așteptau să înfulece din tradiționala fasole cu ciolan. Uimirea mea e rezultatul citirii unei declarații a domnului primar Nichita, declarație ce datează din această iarnă, conform căreia trotuarele nu au beneficiat de tratament cu material antiderapant pentru a nu umple casele ieșenilor cu nisipul cărat pe încălțaminte. S-o fi răzgândit?
        Tot ce pot să mai spun e : Ține-le, Doamne năravul!