joi, 28 mai 2009

Şi în vis e la fel


Ţi-ai luat în faţă o coală albă de hârtie şi începi să scrii: "Dragă X,...". NU, nu, Nu! Ai scris oribil. Ce e cu "D-ul" ăla stâlcit? Rupi foaia şi iei alta. Începi din nou: "Dragă X, nu ştiu dacă ştii (şi dacă nu ştii îţi spun eu), că [...] Cred că e mai bine să [... ] Dar mai întâi vreau să mă lămureşti [...] Aştept răspuns. [...] (îi mai repeţi de două ori că vrei răspuns) Să ai mare grijă de tine! [...] Cu drag, Y." Hai că dă bine şi un p.s., aşadar: "P.S. Bănuiesc că e logic că..."
Împătureşti hârtia în două şi o pui la mijlocul unui caiet. Te întâlneşti cu poştaşul şi îl rogi să se asigure personal că scrisoarea va ajunge exact la destinatar. Dar exact, exact! Acum stai ca pe ace..."Oare a primit-o? Oare a citit-o?". Mergi prin parc abătută şi te izbeşti din greşeală de.....poştaş. Ţi-a apărut pe faţă un zâmbet până la urechi. "I-ai dat scrisoarea? A citit-o? A trimis vreun răspuns?". Foarte uimit de atitudinea ta, poştaşul se dă un pas în spate şi-ţi arată mâinile goale. Tu continui monologul "Dar ce a zis? a zis ceva?" Poştaşul, încurcat "Da...ăăă". Îl întrerupi, izbită fiind de un val de speranţă care se sparge însă de continuarea replicii sale "A spus:"Nu. N-am!" "
Te revolţi! Începi să-l înjuri în toate limbile pământului.... Încet, încet ai mai uitat. Acum te mai gândeşti doar trecător, ce o mai fi făcând? Adormi liniştită...te trezeşti în mijlocul unei intersecţii. Lângă tine opreşte o maşină şi în maşină, ghici: e EL. Urci şi bucuria imensă de a-l vedea, te împinge să-i zâmbeşti laaaaaaaaarg şi să-l îmbrăţişezi! Încerci să-l întrebi de scrisoare, de fapt începi să-i povesteşti totul de la capăt, dar tocmai pe la final, când să ceri răspunsul.....dispare. Cazi ca printr-un tunel şi ajungi tot la el. Stă la o masă şi se uită la tine. Îţi spune că este o grămadă de timp. Totul e aşa....frumos. Parcă aici se termină toate problemele tale. Întorci capul să te lămureşti unde eşti exact, dar când întorci capul înapoi....el a dispărut din nou! Nu mai ai timp să realizezi nimic altceva căci te trezeşti. Sună alarma... Concluzia e clară: Şi în vis e la fel!

sâmbătă, 9 mai 2009

Instinct de turmă

Instinctul de turmă este acel impuls (în general exista la animale -şi spun "exista", pentru că şi oamenii l-au adoptat cum nu se putea mai bine!), care îl face pe individ să gândească cu un fel de invidie/orgoliu mioritic- (impropriu spus "gândească"-dacă ar gândi s-ar desfiinţa expresia). Îmi permit să vă ofer nişte exemple ale omului simplu, care pare să fi fost odată ca niciodată în perfectă armonie cu natura: "da' di şi sâ aibâ ghiorghi 2 casâ şâ io nu? da' di şi sâ n-am şâ io maibac ca don' becali?". Nici nu îndrăznesc să întreb unde-a dispărut specia aceea de oameni simpli care se mulţumeau cu pâinea care o aveau pe masă şi cu faptul că îşi munceau pământul ca să obţină respectiva pâine... Nu! Acum toată lumea vrea să fie în rând cu "lumea":)).

Hopa, ghostie că ai cam derivat de la subiect...revenind la acelaşi instinct de turmă. Cel mai acut se vede în domeniul modei. Şi aici nu mă refer la cei care prezintă moda...mă refer la modul de a privi un om pe stradă să vezi ce mai e în "trend" să porţi primavara asta :-? Uite aşa au ajuns la modă fiecare la vremea lor, pantalonii evazaţi, tocurile cui, ochelarii "europeni"(ăia de-ţi acopereau jumătate de faţă), etc. De ce? Pentru că Geta a văzut-o pe Anişoara că de când o venit din Italia, unde-o cules măsline, îşi face altfel păru', se îmbracă cu chestii de-alea strâmte care abia acoperă abdomenul (în ciuda vârstei de 40 şi de ani..), poartă numai "bluji" strâmţi şi tocuri cui.....şi uite-aşa începe lumea "bună" să preia chipurile, exemplul occidental... Şi apropo de exemplul occidental......nu mă pot abţine să nu zic ceva şi de politică (deşi pe aici pe undeva şi intenţionam să ajung). Aici e instinctul de turmă şi mai accentuat: s-a trezit Marinarul într-o zi şi a zis "Da' ce băi, ha-ha-ha-ha-ha.....noi n-om putea să intrăm în uniune, băi? ha-ha-ha-ha-ha". Şi na, că am intrat...şi normal că instinctul funcţionează la putere maximă în continuare. Vrem în continuare să xeroxăm pur şi simplu ţările din vest......dar oare noi chiar aşa de dobitoci suntem , încât să nu putem face un şablon propriu?....las la latitudinea voastră raspunsul. Vă mai arat doar o fotografie sugestivă!

.

duminică, 3 mai 2009

Palatul (care nu mai e al) copiilor



















E destul de probabil să fi aflat că în curând Palatul Copiilor din Piatra-Neamţ, nu va mai fi al copiilor (prin contribuţia primăriei), ci al unor indivizi care îl vor transforma în cazino.




Nu am văzut nici un portret al lui Socrate Lalu (cel care a donat clădirea spre folosirea ei de către copii), dar mi-l pot imagina ca pe un bătrân burtos, cu barba deasă şi albă, veghind asupra palatului, fără încetare. Mergând agale pe alei, din când în când aruncând câte o privire şi înăuntru şi zâmbind blând şi încurajator unui pici care a scăpat pensula jos din mână, unuia care nu reuşeşte să termine de cântat toate notele de pe portativ, altora care nu reuşesc să găsească rima potrivită la poezie. Râde atunci când se uită la gloata de copii de afară, care se plimbă în nişte maşinuţe cu motor (gândeşte-"cât a mai evoluat tehnologia asta ...").



Mă gândesc ce ar spune Socrate Lalu în ziua în care copiii vor trebui să plece, atunci când de printre copacii din curte nu se vor mai auzi chiote de copii veseli, împreună cu zumzetul albinelor şi ciripitul păsărelelor...ziua în care va începe să se audă zgomot de zaruri şi "zumzetul" ruletei şi cine mai ştie ce...





Mi-l închipui pe bătrânul Lalu, cu ochii umeziţi, la poarta palatului uitându-se îndurerat la ce au făcut urmaşii...şi el care spera că...dar oamenii sunt oameni şi sunt însetaţi de bani. Stă la poartă, pentru că amintirea lui se pierde uşooor, uşoor, între două pagini de istorie. La fel şi gestul lui şi peste încă ceva timp la fel şi clădirea...va rămâne doar o bucată de pământ îmbibat de amintiri, de pe strada Stefan cel Mare.



Şi uneori un bătrânel burtos cu barba albă şi ochi blânzi se va opri să se uite peste gard şi din ochii lui vor apărea două lacrimi...



sâmbătă, 2 mai 2009

Ca-n tren! şi totuşi am ieşit din tunel...








Povestea a început de prin toamnă/iarnă(nu mai ţin minte exact)...se hotărâse că va exista o expoziţie pe tema"Portret" în cel mai scurt timp. Termenele au început să curgă: "înainte de vacanţa inter-semestrială" , "ba nu, că n-avem timp să lucrăm...în vacanţă inter-semestrială", "măi, cred că ar fi mai bine după vacanţă...", "hai gata, s-a hotărât: sigur între 1 şi 9 martie", "păi, să vedeţi că nu se mai poate...da' o facem prin aprilie...la începutul lunii".....şi la final, în grabă mare, în lipsă de spaţiu, panouri şi timp, după multe telefoane, mulţi nervi, etc... s-a hotărât şi data cea adevărată...29 aprilie 2009 în sala "Cupolă" a Bibliotecii Judeţene G.T. Kirileanu. Până aici totul bine. Cine a avut timp (şi un interes crescut), s-a dus şi la panotare cu vreo 2 zile înainte. Cine nu(referire la propria-mi persoană), s-a dus în ziua cu pricina şi a rămas "tablou"(sau "fotografie"-după caz) când a observat că din cele vreo 12 fotografii, apărea....surprise: una singură... Morala: Dacă vrei să iasă un lucru bine, asigură-te personal că va fi aşa!

Cred că din fotografiile de mai sus/jos reiese atmosfera plăcută, pe care au sesizat-o ceilalţi (eu sigur nu), căci am plecat, însoţită de 1001 nervi fumigeni....în traducere, scoteam fum pe nas şi pe urechi, exact ca în desene animate!



Acum m-am calmat. Aştept să-i văd pe responsabili şi să-i "ghilotinez"(vorba Cristinei)!