duminică, 15 noiembrie 2015

Prospect

Se iau minutele,
Se iau cuvintele,
Se iau zâmbetele,
Se iau privirile,
Se iau gândurile,
Se iau ideile,
Se iau gesturile,
Se iau prieteniile.
Se ia iubirea mucegăită, primită rest la un pachet de gume,
Găsită întâmplător într-un buzunar spart.
Și se aruncă sub preșul
De la intrare.
Pentru eficiență
Se calcă în picioare de mai multe ori pe zi.


sâmbătă, 29 august 2015

O zi și două jumătăți

Ideea încolțise undeva în spatele a câțiva neuroni. Și nu de puțin timp. Nu mai fusesem la mare de vreo doi ani și atunci (cu familia) reușind să ne sincronizăm programul toți doar vreo patru zile care au inclus și drumul dus-întors. Acum, în mod cert nu intenționam să-l includ în planurile mele decât pe frate-miu. Din motive obiective el a trebuit să abandoneze ideea, astfel încât rămăsesem fără însoțitor în planificata mică escapadă. Bineînțeles că exista, în spatele acelorași neuroni, o listă scurtă de persoane pe care mi-ar fi plăcut să le car cu mine (de bună voie sau cu forța), dar în timp ce unii au declinat elegant invitația, alții nici n-au aflat-o. Doi verișori, frate și soră, veniți în vacanță din Italia, au devenit țintele mele. N-a trebuit să fac uz de prea multă persuasiune. Am stabilit cu vreo câteva zile în avans că plecare va fi luni, 10 august. Ne-am holbat în portofelele, n-aș zice anorexice, dar indeajuns de suple și am hotărât că escapada nu va depăși 2-3 zile. Am spălat mașina, mi-am aruncat în geantă costumul de baie, câeva haine și aparatul foto. Cele două pălării erau deja în mașină. Am analizat fluctuațiile prețului carburantului cu ceva timp în urmă și am descoperit că în weekend prețurile scad puțin. Am calculat traseul și am făcut plinul. E de prisos să zic că până acum, cel puțin din partea mea, mașina n-a mai văzut atâta benzină la un loc, așa cum nici proprietara ei n-a văzut prea mulți bani la un loc. În drum spre ieșirea din benzinărie mi-au căzut ochii pe raionul cu parfumuri auto. Un parfum auto pentru împrospătarea aerului din mașină și a memoriei.
Alarma a sunat la 3:15, iar la ora 4 eram la poarta partenerilor mei de călătorie. Toate becurile stinse, pace și liniște. Încep prin a suna pe rând toți membrii familiei și nu mai țin minte dacă am apucat să și claxonez. Ce-i drept, până la urmă a ieșit maică-sa, scuzându-i că n-au auzit alarma, că acum s-au trezit, că vor fi gata în 5 minute și rugându-mă să nu mă enervez. Bine că era întuneric și nu mi s-a putut observa expresia. Cu cei doi somnoroși la bord și cu GPS-ul călcându-mă deja pe nervi, am pornit spre primul punct intermediar de pe hartă, Bacău. Orașul e presărat cu semafoare de zici că au trecul Hansel și Gretel și se pare că la ora 5 dimineața funcționează la fel ca în miezul zilei. Asta pe lângă faptul că starea drumului nu permite o viteză mai mare de 20 km/h. Cu toată încetineala cauzată de factorii menționați mai sus, la ieșirea din oraș soarele se încăpățâna să nu răsară. Abia pe la Adjud peisajul din stânga a început să fie colorat într-un roz cu tente de oranj. În Focșani am avut prima divergență serioasă cu GPS-ul. În sensul giratoriu am făcut greșeala de a mă baza pe vocea autoritară ce ieșea din mica cutie de plastic lipită pe parbriz. După vreo 500 m îmi dau seama că nu sunt pe drumul spre Râmnicul Sărat, ci spre Brăila, așadar îmi măresc atenția în ceea ce privește indicatoarele și-mi minimizez încrederea în sfaturile vocii ce aproape îmi dă ordine. Din Râmnicu nu mai stiam exact următoarea localitate în care trebuia să ajung, dar știam sigur că trebuie să trec prin comunele Ianca, Viziru și Bordei Verde (fără ca asta să fie ordinea lor) a căror denumiri m-au amuzat întotdeauna. Pe tot parcursul traseului am apelat la tactica opritului și întrebatului atunci când am avut vreo incertitudine. Primele ființe întâlnite ,a căror confirmare a faptului că drumul e cel bun am cerut-o, s-au dovedit a fi aproape la fel de dezorientați ca și mine. Ceva mai în față observ ceea ce am intuit bine a fi un preot și, am presupus, dascălul din dotare. Opresc, salut și întreb încotro. Indicațiile conțin, desigur, o biserică. Primim și o iconiță și un Doamne, ajută și ne continuăm drumul. GPS-ul începe să-mi semnaleze fiecare curbă ca pe o intersecție. Ne amuzăm și dăm muzica mai tare. Între comune kilometrii sunt asezonați cu câteva porțiuni cu cratere ce au reușit să-mi smulgă de pe buze urări de bine executanților lucrării. Ajunși la Fetești îmi amintesc că într-un anumit spot publicitar de radio se anunța ca taxa de pod poate fi plătită în anumite benzinării. Păi, în cazul ăsta, să profităm și noi de binefacerile evoluției. Imediat după pod indicatoarele încep să fie verzi, iar GPS-ul să fie debusolat. Îmi tot zice să întorc imediat ce o să am posibilitatea. Păi, mamă dragă, ținând cont că am intrat pe autostradă, o astfel de posibilitate prea curând n-o să am, așa că fă bine și mai reconfigurează o data traseul. 

Ascultând știrile la radio, am aflat că pe autostradă fusese un accident, iar unul din efectele accidentului a fost o coadă interminabilă de mașini care înaintau cu 2 m/min. Ne-am alăturat, inevitabil, coloanei. Ne-am grăbit să ieșim de pe autostradă cu prima ocazie, astfel ieșiți ne-am văzut față în față cu indicatorul „Constanța port sud”-la dreapta și „Constanța port nord” la stângă. Cred că am zis în cap o „ala bala....etc.” În orice caz, am ajuns sub un pod, pe un drum în construcție, blocat pe jumătate de o macara. Gașca de indivizi cu căști galbene de șantier își opriră convorbirea, probabil întrebându-se cum ajunseserăm acolo...ei bine, pe patru roți. Dau geamul în jos și întreb încotro e stațuinea Eforie. Unul dintre ei încep să-mi explice că am ieșit greșit de pe autostradă și că....mă rog, le-am zis că eu pe autostradă nu mă întorc. Un al doilea îmi spune că o pot lua tot înainte pe drumul în construcție, să trec pe sub două poduri, iar după al doilea să fac dreapta și să urc pe el. Ceilalți protestează, spunând că e drum de țară...le mulțumesc și pornesc pe drumul indicat, doar n-o să mă sperie pe mine nișe pietriș. În urmă îl aud pe individul ce-mi recomandase drumul spunându-le celorlalți: „Lasă-i, bă, să vadă cum sunt drumurile de Constanța!” Și aș am ajuns undeva pe sub podul de la Agigea, pe lângă ecluză.
Era trecut de ora 11, eram pe drum deja de 7 ore. În ceea ce privește cazarea nu aveam nici o rezervare nicăieri. Stătusem în urmă cu 2 ani la o familie ce oferea camere spre închiriere, unii dintre celebrii localnici ce agită o cheie la intrare în stațiune. M-am gândit că o să încercăm acolo. Dacă nu au nimic disponibil, mai încercăm. De la strada principală se vedea casa, în același stadiu în care era și acum 2 ani, adică încă în construcție.
Am intrat, am ciocănit la ușă și ne-am recitat poezia. Doamna ne măsoară din priviri intuind că nu avem cine știe ce pretenții și ne arată singura camera disponibilă la momentul acela, la parter. Baia e undeva pe palier, iar camera are în loc de ușă o perdea de noapte. Am măsurat și noi camera din priviri și am hotărât că pentru suma cerută este mai mult decât ok. După nici o oră și jumătate eram deja în drum spre plajă. Am sărit peste prânz, nu că micul dejun l-am fi onorat, și am înfulecat niște hamsii și niște gogoși. Înainte de a dezerta de la realitate și a ne integra în mulțimea de turiști prăjiți sau în curs de prăjire, am dat câteva telefoane, Unele pentru a anunța că am ajuns teferi, iar altele  doar pentru a transmite salutări către destinații înspre care gândurile dezertaseră deja.
Anul ăsta am avut inspirația să luăm o cremă de plajă, produs prea puțin folosit, ce zace acum undeva în portbagaj pe lângă sticla cu antigel și racleta pentru parbriz...nu se știe niciodată când e vreme de plajă sau când vine înghețul.
În bunul spirit jurnalistic, dar neapărat după o baie, două, trei, în mare, am început să analizez populația cu care împărțeam nisipul nu tocmai curat. Apropo de plajă, sesizez că 90 % din lățimea ei e acoperită cu sezlonguri, așadar locuri în care nu-ți poți întinde cearșaful. De asemenea, pe partea cu sezlonguri vânzătorilor ambulanți le este interzis accesul. Bine că pe muritorii de rând au voie să-i polueze fonic cu rimele lor mai vechi (dacă e posibil) decât marfa pe care o plimbă zilnic.

După o scurtă analiză a florei, să analizăm și fauna sezonieră. Portretul turistului român este ușor de făcut prin simplul procedeu al observației. În funcție de cine e trimis dupa bere/gogoși/apă etc, poți determina până și raporturile de subordonare din acel grup/familie, astfel diferențiind în perimetrul analizat atât matriarhate, patriarhate, cât și grupuri neîncadrabile în cele două categorii. E imposibil ca într-unul dintre următoarele portrete să nu descoperiți esența spiritului românesc.







În timp ce unii se distrează, undeva în nordul plajei, spre port, alții muncesc, căci  o altă plajă se reamenajează.

Prima zi de plajă, în fond o jumătate de zi, s-a încheiat cu o plimbare în căutarea unui loc decent în care să putem mânca ceva mai răsărit decât celebrul meniu fast-food. Am găsit cu greu o auto-servire cu mese libere. Mâncarea, aproape caldă, a fost cât de cât comestibilă, însă mesajele publicitare  atașate tavei...ne-a stârnit câte o grimasă ușor amuzată.

Tot în seara aceea ne-am hotărât să facem o chetă și să ne luăm un colac. A doua zi dimineață ne-am prezentat la buticul de unde îl cumpărasem pentru a beneficia de extraordinara ofertă: prima umflare gratuită ! Urma, ceea ce am fi putut numi o zi plină de plajă. Am fi putut, pentru că la ora prânzului câțiva stropi, și nu din mare, ne-au fugărit de pe plajă. Ei, asta e, și vizitarea stațiunii poate fi o activitate.
 Le-am făcut verișorilor mei un tur al stațiunii, cu escală la gară și la Lacul Techirghiol, de unde am achiziționat și o sticlă de nămol pentru reumaticii de acasă. Locurile menționate vor fi prezentate în imagini, cu flora și fauna specifică.







Ratarea unei jumătăți de zi de plajă, din și așa prea scurta vacanță, a trebuit compensată cumva. Cum altfel, dacă nu printr-o baie nocturnă în mare ? Și nu, nu eram zgribulită. Apa era caldă! Răceala mea ulterioară nu are nici o legătură cu acest episod !
Pe drum spre cazare am mai onorat o promisiune...am băut și o bere! E bună asta sau trebuia să beau alta? 

Urma a treia și ultima zi. Ne-am anunțat gazda că o să ne strângem lucrurile dimineața și o să le lăsăm în mașină, cu rugămintea să ne mai lase să facem un duș după ce venim la prânz de la plajă, înainte să ne întoarcem pe tărâmuri moldave. Mai mult decât îngăduitoare, doamna Mariana ne-a spus că le putem lăsa în cameră până după-amiază, căci oricum în ziua aia nu cazează pe nimeni acolo. Ba chiar ne-a îndemnat să profităm de jumătatea de zi de plajă rămasă.
Dacă am fi nimerit niște gazde care n-ar fi fost pe placul nostru, sigur le făceam un portret în nuanțe de acid sulfuric, așa că, ținând cont de amabilitatea celor nimerite, cred că merită măcar un paragraf în acest aproape-jurnal de călătorie. 
Pentru această mică divagație îmi este necesară o întoarcere de doi ani în trecut. Plecaserăm, în formulă de 4, familie completă, nu fără țintă, dar fără nimic rezervat. Ajunși la intrarea în stațiune (Eforie Nord), am analizat șirul de persoane ce agitau chei pe marginea drumului. Întâmplarea a făcut să ne oprim în dreptul unei doamne cu ochelari rotunzi și accent oltenesc. Ne-a informat despre tariful de cazare și ne-a indicat drumul spre casa dumneaei, vizibilă de la drumul principal. După ce am analizat camerele și am investigat dacă există wi-fi-ul necesar supraviețuirii am parcat mașina în curte. Gazdele, pe numele lor Mariana și Marin, sunt olteni (bănuiam după accent), iar casa e rezultatul a mai mulți ani de muncă în Italia. Ea, slăbuță și agitată, el mustăcios și la fel de vorbăreț ca nevastă-sa. La un pahar de vorbă, într-o seară, ne-a povestit cum lucra el în deltă la tăiat de stuf, cu atâtea detalii încât mi-o puteam imagina în timp real, chiar dacă n-am fost în deltă. Lângă casă aveau și câteva capre pe care le vedeam de la fereastra băii de la etaj. Anul ăsta nici caprele și nici nea Marin nu mai erau acasă, se pare că acum el se ocupă de stână undeva în afara stațiunii. Nici fetele lor nu mai sunt acasă, anul ăsta nepotul, ce acum doi ani abia își făcea simțită prezența, fiind mai mult decât gazdă, distrându-i de-a dreptul pe cei găzduiți. 
Ah, că era să uit...apropo de distrat oaspeții, anul acesta, în a doua seară, se auzeau de la etaj acorduri de chitară. Și aveam să aflăm că nu de la orice chitară, ci de la chitara lui Gigel Frone, care avea câteva cântări la localuri din stațiune și se cazase și el tot aici. 


Am pornit înapoi spre casă pe la 15:30, după ce lăsasem în dușul de la cazare aproape tot nisipul colecționat pe noi în ultimele ore de plajă. Pe restul l-am lăsat în mașină. Acum că știam drumul, GPS-ul a fost lăsat să facă monolog, iar radioul a alternat cu cele două CD-uri. Am admirat eoliene moderne, căruțe tradiționale, iar apusul ne-a prins pe la Adjud, pe unde, cu două zile înainte ne prinsese răsăritul. GPS-ul a început să încerce să ne trimită prin Onești și, pentru că se încăpățâna să ne întoarcă și ne arăta că mai avem vreo 700 de km până acasă, l-am redus brutal la tăcere scoțându-i mufa de alimentare. Na, mai vorbește! Miezul nopții ne-a găsit pe fiecare acasă, povestind pe scurt vacanța noastră și mai pe scurt și dezertând la cel mai meritat somn din ultimele două luni. A doua zi s-au numărat scoicile adunate și s-a hotărât lista cu cei ce vor primi micile suveniruri.




P.S. Fabi, draga de ea, a mers exemplar și a fost și economă ! Nu-i așa că merită dusă la spălătorie? :))

duminică, 14 iunie 2015

Gsm incognito service

E o zi de vineri în care ai sta într-o piscină, ca să nu zic nimic de mare. Face cumva o colegă și mă scoate din casă (încă mă întreb cum a reușit), să merg cu ea să-și schimbe ecranul la telefon. Nu departe...undeva într-un cartier alăturat, aflu mai târziu că am fi ajuns chiar mai ușor pe jos decât cu mașina. Mă rog, lăsăm mașina în parcarea unui supermarket și, la indicațiile persoanei de contact și a unui prieten care a mai fost, mai mergem o sută de metri până în prima intersecție. Aici, contrar așteptărilor, nu văd nici firmă luminoasă, nici vreo ușă deschisă larg. După 5 minute apare un individ la vreo 25 de ani, cu juma' de cap mai scund decât mine, cu început pronunțat de chelie și îmbrăcat ca un agent imobiliar veritabil. Cică atelierul de reparații e la etajul unu al blocului Urcăm după el. Ni se spune să nu ne descălțăm...nici nu intenționam, deși seamănă a casă de locuit, nu a sediu de firmă. Intrăm în prima camera pe stânga. Un alt individ stă la o masă ce seamănă teribil cu una dintr-un salon de înfrumusețare. Primul pleacă.
Camera de aproximativ 2 x 3 metri, tencuită și văruită de cineva care n-a mai făcut asta niciodată înainte, e umplută cu mobilier din recuzita bunicii. De sub cele trei covorașe de modele diferite mai respiră, pe ici, pe colo, un parchet de lemn adevărat, iar pe el, pe ici, pe colo se mai zărește câte o urmă de lac/baiț din mezozoic. Din tavan atârnă o lustră verde mătuită. În partea stângă a camerei e o canapea mică, joasă, dintr-un fel de catifea maron și un șifonier imens din pal lăcuit. Am senzația că stau direct pe podea, așa că mă mut pe unul din scaunele de lemn cu pernă de burete și spătar arcuit. Șigur ați văzut modelul ăsta la viața voastră. În partea dreaptă o masă cu de toate (vă detaliez eu mai jos), sub care stă un coș de gunoi și în spatele căreia se află al doilea tip, îmbrăcat și el la cămașă, dar în pantaloni scurți și șosete albe. Adidașii stau lângă piciorul mesei. În spatele lui e peretele cu geamul, un scăunel mic pe care stă un laptop și o măsuță joasă cu cărți motivaționale și de dezvoltare personală. Bleah. Ah, cum aș fi putut uita de superbul tablou de pe peretele din dreapta, un soi de reproducere a unui Botticelli, cumpărată din bazar acum câteva decenii. Tot în partea dreaptă, dar în colțul celălalt, se află o mini-vitrină din furnir, cu ceva model floral și multă sticlă. Și câteva bibelouri! Pe peretele de lângă sunt două hârtii, pe care, la o analiză mai precisă, descopăr un to do list și încă un list cu ce cărți a citit individul anul ăsta. Toate de dezvoltare personală. Pe prima listă reușesc să văd un BMW, un Iphone 6 și, citez, „o prietenă”. În ordinea asta. Adică fără primele n-ar avea șanse la a treia. Îl întreb în glumă dacă are BMW. Îmi zice că e lista colegului. Haha, da, îmi zic în mintea mea că dacă e vorba de colegă-su, de asta are nevoie de primele două.


Masa, să nu uit de masă. E ocupată de telefoane (smart, nu altceva) desfăcute bucăți, de un set de șurubelnițe fine, o lampă UV (ca alea folosite pentru manichiura cu gel), un feon și alte chestii mărunte. Băiatul ori are un defect de vorbire, ori e emoționat. După ce vede ce telefon scot eu din buzunar (un Nokia cu butoane) și mă plâng că nu am semnal, își permite o glumă zicându-mi să mă conectez wi-fi. Începe să lucreze la telefonul colegei. Acum văd la ce e bun feon-ul...începe să-i încălzească ecranul și apoi, cu o sârmă subțire, îi scoate sticla fisurată, bucată cu bucată. Mă simt ca la Discovery, lipsește bulina aia pe care scrie să nu încerci așa ceva acasă. Curăță atent displayul. Lucrează finuț ca un chirurg. Apoi pune niște gel pe display și lipește sticla cea nouă cu atenție. Toată operațiunea durează vreo oră. Între timp aflu că băiatul e artist, a terminat pictură sau ceva de genul. Clienta e mulțumită, achită și dăm să plecăm. Colegul lui se întoarce și se așează pe canapea. Eu mă ridic de pe scaun și îmi dau seama că i-am boțit individului sacoul lăsat pe spătar. Îmi cer scuze, dar sesizez apoi că el s-a așezat pe pălăria lăsată de mine pe canapea...nu mă pot abține și-i zic că suntem chit, nu-mi mai cer scuzele alea.

joi, 4 iunie 2015

Ploaie


Aerul de azi
are gust de tei și alergie.
De pământ.
Miroase a tunet
și ploaie.
A verde crud.
Și sună a răcoare
și a pași prin bălți.

vineri, 22 mai 2015

Refugiu

Mă ascund în lumea din capul meu
Ca o furnică într-un bujor parfumat.

miercuri, 20 mai 2015

Zi de Iași V

Îmi umplu geanta cu hârțoage și plec să fac câteva comisioane în oraș. Un autobuz 41 își deschide generos, zgomotos și, cel mai important, călduros ușile. Spațiul fizic nu e atât de aglomerat (reușesc chiar să ocup un loc pe scaun, la geam), dar în dimensiunea mirosurilor clar e oră de vârf. Vă las să vă imaginați singuri cât de largă era paleta de odoruri.
Cobor în stație la Europa și mă îndrept spre uriașa clădire de pe partea cealaltă de șosea (fosta Univ. Petre Andrei, actuală UMF). E mare și pustie și prost gândită (lift doar de la etajul 1 la 6), dar e mult mai răcoare decât afară. Și priveliștea e superbă, dar asta are de-a face doar cu etajul la care mă aflu.
Mă îndrept înapoi înspre stația în care am coborât...alergând, căci un 28 tocmai ce a oprit în stație. Nu e nici gol, nici aerisit, dar nici să merg două stații pe jos nu-mi surâde. Mă felicit în capul meu pentru alegerea unor pantaloni scurți...dar nu și pentru maleta neagră și pentru teniși. În Podu Roș nu reușesc să-mi dau seama pe care parte a banderolei galbene de pe trotuar aș putea trece. Sunt îndrumată să merg fix pe lângă clădirea cu sediul PNL. Bună idee...în lateralul clădirii sunt nevoită să trec printre clădire și un buldoexcavator ce nu pare să fie deranjat cât de puțin de prezența mea.
Zac vreo jumătate de oră într-un salon și admir cum unghiile unei doamne devin suportul unor picturi grozave.
Ca să evit să trec iar printre clădire și excavator merg spre o stație mai în amonte ca să zic așa. Stația îmi stârnește amintiri, soarele disconfort. Atunci când conserva pe roți își deschide ușile, apar câțiva pensionari iuți de picior ce ocupă toate scaunele libere...căci sunt bătrâni și bolnavi (de asta se plimbă în miezul zilei în loc să-și facă vânt cu o frunză de ficus în sufragerie, acasă, în timp ce se uită la „Noră pentru mă-sa” sau mai știu eu ce).
Mă țin de o bară și mă holbez pe geam. Căldura începe să fie completată de un iz de smoală de la niște tentative de lucrări de asfaltare, iar melodia de la radio (un mix nereușit din care deslușesc periodic un „habibi, habibi” enervant) începe să fie acoperită de sunetul emis de doi străinezi a căror bărbi le depășesc cu mult lungimea părului din cap, ce poartă cel mai probabil Ray Ban și care bat, când unul, când altul, într-o darabană.
Cu așa atmosferă, mă uit pe geam să mă asigur că nu văd vreo dună de nisip și vreo cămilă așteptând la semafor.

joi, 23 aprilie 2015

Aer

Aerul din seara asta
Avea gust de noxe
De fum de țigară vagabond
Și de iarbă cosită.

marți, 7 aprilie 2015

De ce iubim scafandri

Pentru că există.
Pentru că se scufundă
În artere ca o leucemie.
Și nu mai pleacă.
Pentru că te sperie când dispar
Și nu înteleg de ce te-ai speriat.
Pentru că expiră fumul de țigară
În așa fel,
Încât îți vine să îl inspiri în timp real.
Printr-un sărut.
Pentru cum pronunță cuvinte englezești
Cu accent franțuzesc.
Pentru cum zâmbesc.
Pentru cum arată proaspăt tunși
Și îmbrăcați ca-n City of Angels.
Pentru mutra somnoroaă din buletin,
Care se cere nițel alintată.
Pentru Beegie Adair,
Pentru Kenny Vance.
Pentru Barry Manilow mai puțin.
Pentru că inventează cuvinte
Ca „bâzdâganie” sau „zgăibărici”.
Pentru momentele lor
De seriozitate.
Și pentru cele de tăcere,
Desigur.

sâmbătă, 28 martie 2015

Decât...


...blocuri
Canapea
HBO
Beegi Adair
Ceață
Ploaie
Bălți
După-amiază.

vineri, 6 martie 2015

Mărțișor

Nu vreau să te spânzur
De-un șnur.
Nici măcar de unul în culorile
Echipei tale preferate.
Nu vreau să te înțep cu un ac.
Nici măcar cu unul de siguranță.
(Deși cu unul vodoo ar fi interesant)
Ești deja agățat...
În piept.
Dar vreau să te agăț în brațe
Cinci minute.

marți, 24 februarie 2015

Cronica unei marți

E marți și plouă. Sunt suficient de inspirată să ies din casă în teniși deschiși la culoare. Mi se păruse mie, după aerul ce intra pe fereastră, că ar veni primăvara. Ies cu un prieten până la Lidl. Ce poate fi mai mișto decât shoppingul într-o după-amiază ploioasă? Da, știu, nu-mi răspundeți. :)) El caută ceva mâncare, dar se blochează la raftul cu ștergătoare auto, singura chestie pe care o și achiziționează. Eu...eu mă bucur că n-am găsit ce căutam. În schimb mi-am găsit printre rafturi un prieten, pe care nu-l văzusem de ceva vreme, ce se plânge că s-a îngrășat, dar totuși dă târcoale unui raft cu paste.
Caut și în Auchan ce nu găsisem la prima căutare. Găsesc doar o parte din ce căutam. Ne verificăm priceperea și montăm sincron ștergătoarele în parcarea subterană. Trecem pe la benzinărie să umflăm roțile mașinii...surpriză, ni se sugerează mai degrabă să mergem la vulcanizare, un ventil vrea să evadeze. Încep procedura de schimbare a roții, dar se pare că amicul n-are cheie pentru roți...super, și cricul este unul cam anemic pentru mașina asta, bine că am eu mașina plină de scule auto. Ajungem, așadar, la vulcanizare. Plouă mărunt, s-a lăsat întunericul. Eu sunt tot în teniși, lângă o baltă. În dreapta se văd doar farurile mașinilor ce coboară de pe pasarelă, în stângă o stație aproape neluminată și peste drum de ea un bloc pus în evidență de vreo cîteva firme luminoase printre care o bancă și o farmacie. Scot mâinile din buzunare și-mi cade o monedă în noroi. Băiatul de la vulcanizare se apleacă și o recuperează pentru ca apoi să mi-o înapoieze. Cu un supliment de noroi, dar totuși... Nu-i așa că a fost drăguț?
A, că uitam, până la urmă am găsit și restul de la ce căutam...la Billa. Și până la urmă cineva și-a cumpărat și mâncare, pe lângă ștergătoare.
P.s. Tocmai mi-am amintit ce visasem noaptea trecută...un service, pe prietenul întâlnit la Lidl și încă vreo câteva chestii...ciudat.

luni, 16 februarie 2015

For sale #1


Ia dă rapid un search
Și zi-mi tot ce ai de vânzare.
Și zici că nu mai ai nimic?
E-n regulă...
Aș putea face contrabandă
Cu gândurile tale...
Tu dă-mi un catalog
Și eu mă uit...cuminte.
Pot chiar să fac un backup
La tot ce ai în minte.


-to be continued-


sâmbătă, 14 februarie 2015

Happy Fifty Colivi cu inimioare

Țineți minte cazul japonezului care a rezervat anul trecut, de 14 februarie, jumătate de sală de cinema, după șablonul unul da/unul nu pentru ca eventualele cupluri să nu poată sta prea aproape? Un fel de Grinch al Sfântului Valentin. Eu m-am simțit așa aseară. Doi indivizi băteau prin uși să ceară diverse chestii, încercând probabil să agațe pentru unul dintre ei, pe careva pentru ziua de azi.  Au reușit să atragă doar...o vizită a poliției. Astfel băiețașii n-au agățat decît o interdicție...tristuț pentru cel a cărui prietenă stă aici. N-o mai poate vizita. Muhahaha.
E sâmbătă dimineață. Vremea seamănă mult a primăvară. Feblețea mea mă așteaptă în parcare să ne plimbăm împreună. Sunt Moșii de iarnă. Mergem la cimitir. Zumzet, lume, soare, lumânări, tămâie...alei pietruite, alei desfundate. Mă amuză coincidența celor două sărbători. Caricatura de mai jos exprima perfect situația. Cred că doamna aia seamănă puțin cu bunică-mea. Dacă vorbiți cu ea nu mă spuneți...
La plecare sesizez că am jumătate de cimitir lipit de ghete. Cred că unii încearcă să evadeze. Să îi anunțe cineva că prin târg nu e nimic grozav. Doar chioșculețe cu chinezării și florării cu prețuri săltate brusc, așa încât și garoafele de vrei să le iei pentru cimitir sunt scumpe. Doar lumânările par a se fi ieftinit. Pentru 2 lei m-am făcut cu 4 bucăți. Acestea fiind spuse, bucurați-vă de mesele romantice. Grumpy Ghost merge să înfulece niște colivă...fără inimioare de ciocolată.

P.S. Încă mai citesc sinopsis-uri despre Fifty Shades of Grey...și încă nu m-au convins să-l vizionez.

luni, 2 februarie 2015

Red Free Boring Hall

După un weekend petrecut la țară, Fabi luase în greutate și nu era rezervorul de vină, nu se umpluse peste noapte. Erau kilogramele de pământ din interior. Așadar, ajunse amândouă la civilizație, am mers la spălătorie, la cea la care mergem de obicei. Nu suntem doar noi, am mai racolat o prietenă. La spălat exterior era coadă, așa că ne-am rezumat la o spălare de înterior. Am parcat, am deblocat toate portierele, am luat de prin ea orice ar fi părut tentant, am comunicat comanda și am urcat pentru un ceai.
-Ceai nu avem, zise chelnerița.
-Ok, atunci cafea?
-Nu avem nici cafea.
-Aveți ceva?
-Pepsi și apă.
-Perfect...un Pepsi și o apă.
-Apă avem doar minerală.
-Minerală atunci...
Am vedere fix spre mașină. Îmi sorb băutura făcând pauze de tastat pe facebook și pentru a face conversație. O mulțime de angajați roiesc în jurul lui Fabi...ocupându-se de mașina din stânga, de cea din dreapta...apoi apar altele de care se ocupă. După o oră, când deja am început să fac poze la sticla goală și la manichiura colegei de suferință care butonează neliniștită telefonul, mă decid să cobor și să întreb care e treaba.


 Sunt liniștită și trimisă înapoi sus, cică mă anunță baieții când e gata. Colega îmi zice că asta sigur e o strategie de a le face mai multă consumație...măcar de-aș avea de unde alege. Mă rog, încep să-mi fac câteva selfie-uri.


Îmi amintesc că își dăduse un prieten un ckeck-in în acest loc, cu descrierea „De plictiseală”. Oare la asta se referea? După încă jumătate de oră, timp în care afară s-a și întunecat, unul dintre baieți urcă. Îl întreb dacă mașina e gata. Se uită nedumerit la mine. Îi explic care e mașina. Nu știe nimic...îi mai explic odată că aștept de o oră și jumătate. Coboară și în sfărșit văd că cineva îi deschide lui Fabi portierele. Zic cu voce tare că m-aș duce să îi ajut cu o lanternă...că nu pricep cum o spală pe întuneric. După încă un sfert de oră (normal, atâta le lua să aspire) vine și mă anunță că e gata. Cobor și o întreb pe chelneriță cât face afacerea. Se uită încurcată la mine și-mi zice că e din partea casei. Ok, ok, atunci consumația...o doamnă mai în vârstă (probabil proprietara) îmi zice că și consumația e din partea casei. Îmi ia vreo 3 secunde să procesez informația. Zic mulțumesc și plec. În urmă chelnerița spune oftând: „Doamnă, cum să le mai zic? E mocca, e gratis, e din partea casei?”
Încă nu îmi dau seama dacă totul s-a datorat comentariilor mele și întarzierii lor sau au avut ei vreo zi promoțională. Să ne fie de bine, zic!