miercuri, 20 mai 2015

Zi de Iași V

Îmi umplu geanta cu hârțoage și plec să fac câteva comisioane în oraș. Un autobuz 41 își deschide generos, zgomotos și, cel mai important, călduros ușile. Spațiul fizic nu e atât de aglomerat (reușesc chiar să ocup un loc pe scaun, la geam), dar în dimensiunea mirosurilor clar e oră de vârf. Vă las să vă imaginați singuri cât de largă era paleta de odoruri.
Cobor în stație la Europa și mă îndrept spre uriașa clădire de pe partea cealaltă de șosea (fosta Univ. Petre Andrei, actuală UMF). E mare și pustie și prost gândită (lift doar de la etajul 1 la 6), dar e mult mai răcoare decât afară. Și priveliștea e superbă, dar asta are de-a face doar cu etajul la care mă aflu.
Mă îndrept înapoi înspre stația în care am coborât...alergând, căci un 28 tocmai ce a oprit în stație. Nu e nici gol, nici aerisit, dar nici să merg două stații pe jos nu-mi surâde. Mă felicit în capul meu pentru alegerea unor pantaloni scurți...dar nu și pentru maleta neagră și pentru teniși. În Podu Roș nu reușesc să-mi dau seama pe care parte a banderolei galbene de pe trotuar aș putea trece. Sunt îndrumată să merg fix pe lângă clădirea cu sediul PNL. Bună idee...în lateralul clădirii sunt nevoită să trec printre clădire și un buldoexcavator ce nu pare să fie deranjat cât de puțin de prezența mea.
Zac vreo jumătate de oră într-un salon și admir cum unghiile unei doamne devin suportul unor picturi grozave.
Ca să evit să trec iar printre clădire și excavator merg spre o stație mai în amonte ca să zic așa. Stația îmi stârnește amintiri, soarele disconfort. Atunci când conserva pe roți își deschide ușile, apar câțiva pensionari iuți de picior ce ocupă toate scaunele libere...căci sunt bătrâni și bolnavi (de asta se plimbă în miezul zilei în loc să-și facă vânt cu o frunză de ficus în sufragerie, acasă, în timp ce se uită la „Noră pentru mă-sa” sau mai știu eu ce).
Mă țin de o bară și mă holbez pe geam. Căldura începe să fie completată de un iz de smoală de la niște tentative de lucrări de asfaltare, iar melodia de la radio (un mix nereușit din care deslușesc periodic un „habibi, habibi” enervant) începe să fie acoperită de sunetul emis de doi străinezi a căror bărbi le depășesc cu mult lungimea părului din cap, ce poartă cel mai probabil Ray Ban și care bat, când unul, când altul, într-o darabană.
Cu așa atmosferă, mă uit pe geam să mă asigur că nu văd vreo dună de nisip și vreo cămilă așteptând la semafor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu