marți, 30 iulie 2013

Zi de Iași II

          Penultima zi de iulie. Se vede, se simte. Asfaltul degajă căldură și miros de smoală. E îmbietoare umbra fiecărui copac sau panou publicitar. Păcat că nu se pot ține după tine nici copacul, nici panoul. Găsesc o bancă la umbră în fața unei biserici. Biserica, monument istoric, e deschisă, așa că mă tentează să arunc un ochi înăuntru. Doamne, ce răcoare! Nenea de la lumânări e cu ochii pe mine, nu cumva să subtilizez ceva. În sinea mea râd. Mai fac o cruce și ies. Banca e încă liberă.
           Înapoi la lucrurile lumești. Îmi scot o carte din ghiozdan și ajung prin Barcelona anilor ”50. Mistere, librării, război și răcoareee... Mă aduce înapoi în Iași o furnică cu dimensiuni considerabile care mă ciupește de un deget de la picior. O dau la o parte cam brutal, cred că am rănit-o.
           Încep să fiu atentă la ce se întâmplă în jur. Un cățel comunitar se așează comod în spatele băncii pe care stau, în iarbă. Brazii din apropiere emană o aromă de rășină încinsă. Îmi îndrept privirea înainte. În lateralul bisericii e un mormânt al unor persoane necunoscute. Îmi amintesc că l-am mai văzut de curând. Mă fură peisajul, gata, înapoi la citit. Ajung tot prin Barcelona, într-o bibliotecă imensă în care, bineînțeles, e răcoareee. Lumina de pe pagină începe să scadă. 
          Arunc un ochi în stângă și văd multe turle de biserici (altele decât cea lângă care sunt) pe fundal de nori gri. În cinci minute s-a molipsit tot cerul de gri. Începe să bată vântul, cred că ar fi cazul să plec. Cobor spre casă, din urmă mă ajung și mă depășesc câteva frunze însoțite de un val de praf. O pungă mare de plastic valsează lângă un neon al iluminatului public dar preferă să se lase agățată de un copac de peste drum. Un grup de muncitori în salopete verzi stau desculți deasupra unei guri de canal și se spală cu un furtun pe mâini și pe picioare. Vântul începe să bată mai tare, mă bucur că am kilogramele pe care le am...nu mă ia vântul. 
          Se răcorește binișor. Mi-e ciudă că iar nu am aparatul foto la mine. Noroc că nu plec fără telefon. Fac câteva poze oamenilor ce trec grăbiți pe o trecere de pietoni. Cred că mă înjură în gând. Lumea fuge acasă și mie îmi arde de făcut poze. Câteva pale de vânt mă fac să înghit o porție bună de praf. Îmi aduc aminte de o reclamă la fixativ și o adaptez situației, în gând: ”Iași- vânt, praf...coafura rezistă”.
Încă umpic și am ajuns. Stropi mari și grei de apă cad pe asfalt. Câțiva pe piciorul meu, amintindu-mi că sunt încălțată cu sandale. Gata, am ajuns...mă opresc și mai inspir de câteva ori mirosul pământului ud. E așa bine! În scara blocului-iz de canal.

joi, 4 iulie 2013

Radiografie-Litoral 2013

Am zis că pornim spre Deltă, dar am ajuns la Eforie Nord. Am zis că stăm la hotel, dar am ajuns la o vilă. Prima oară după mulți ani când nimerim în plin sezon. Pe cer era soare dar după o scurtă baie în mare, a venit o ploaie. Străzi și alei căptușite cu magazine, tarabe și chioșcuri cu sucuri, dulciuri sau mici gustări. Oameni ce urcă și oameni care coboară dinspre și spre direcția plajei. Tătici ce-și cară copiii în spate, mămici ce îi târâie de câte o mână, clovni ce vând baloane în formă de animale și câte un portretist. Aici o să mă opresc puțin pentru a reda o scenă care m-a făcut să întârzii cu privirea câteva minute. Un portretist în jur de 25 de ani, îmbrăcat modest, înconjurat de portretele unor celebrități precum Brad Pitt (care, dați-mi voie să mă îndoiesc că a fost la Eforie),  se chinuie să surprindă trăsăturile destul de comune ale unui copil ce se foiește continuu pe un scăunel. Tatăl e prea ocupat să lingă o înghețată iar mama este absorbită de mirajul unui magazin cu articole de îmbrăcăminte de sezon, aflat în perioada de reduceri. Copilul se foiește ca un girofar iar artistul se chinuie să-i memoreze figura și s-o pună pe foaie, operațiune care îi va asigura, cel mai probabil, prânzul. De un copac e atârnată o pasăre de jucărie care se plânge că va fi vândută cu 10 lei...o fi mult, o fi puțin?

miercuri, 3 iulie 2013

Declarație pe propria răspundere

Știi momentul ăla în care îți simți înșelată încrederea dar nu poți să zici nimic pentru că te simți în aceeași postură? Înșelarea încrederii tacită și reciprocă? Cam așa. Nu e rea intenție, e autoprotecție... Aloo, abia recunosc față de mine anumite chestii, încă mă cert cu acel alter-ego încăpățânat din mine. Cum să mă cert și cu cineva din afară pe aceeași temă când îmi dau seama că și o parte din mine mă ”trădează” ? Nu-mi place să mi se scormonească în suflet, mai ales cu japca. De-atâția ani mi s-a dezvoltat un fel de carapace, nu foarte opacă-îmi dau seama, în care mă retrag la primele semne de depășire a imaginarului spațiu privat al sufletului. O să pun un semn de circulație ”Interzis” mai clar ca să nu mai trebuiască să încalc eu alte reguli, ok? Nu-mi place să le încalc și încălcarea lor nu mă face să mă simt deloc bine. O să încorporez aici scuzele pe care ar trebui să le spun în realitate (poți s-o iei ca pe o lașitate, e pe-aproape de adevăr).

p.s. Nu vreau ca feedback o ”discuție”. Multumesc pentru înțelegere! :)



Pt. S&A