vineri, 20 iulie 2012
România
Azi doar "foto"..."cuvânt" data viitoare!
Peisaj din zona Braşov
Transfăgărăşan
Lacul glaciar Bâlea
Transfăgărăşan
Masiv din Făgăraş
Cascadă pe versant-Făgăraş
sâmbătă, 17 martie 2012
duminică, 29 ianuarie 2012
duminică, 15 ianuarie 2012
Dispensar Cap II
Asociaţia ochiul, timpanul, cuiul şi ciocanul
Două bufnituri. Mătura şi faraşul apărură de după dulapul greu de fier, vopsit cu bronz, unde fuseseră aruncate cu zece secunde mai devreme de Mirela, femeia de serviciu, care deja era cu urechea lipită de uşa şi aşa plină de crăpături a cămăruţei sale de serviciu. Se auzi o cheie întoarsă în broască de două ori. Se uită la ceas şi înţelese rapid care dintre cele trei cabinete îşi încheiase programul pe ziua de azi. Bineînţeles că şi intensitatea sunetului contribuise la aflarea aproximativă a distanţei dintre uşa cămăruţei de serviciu şi cea a uşii proaspăt închise cu cheia. Sunetul paşilor mărunţi însă fără zgomot de tocuri îi indică şi el prin excludere că nu se înşela.
”Doamna dentist tre’ să fie! ” concluzionă ea după ce rumegă informaţiile.
Îşi înhăţă de după dulap ustensilele, îşi arboră faţa plictisită şi resemnată lăsând doar ochii şi urechile să lucreze pe profil „Silent”. Ieşi până în uşa dispensarului de unde admiră convoiul de maşini de pompieri, poliţie şi ambulanţă ce treceau spre oraş. Îşi făcu cruce ca o bună creştină, ca mai apoi să folosească coada măturii pentru a înghionti câinele masiv ce bloca a doua parte a uşii duble de la intrare. Patrupedul se urni o treaptă mai jos şchiopătând, îi aruncă o privire mustrătoare Mirelei şi îşi continuă somnul de după-amiază. Urechea sensibilă a Mirelei distinse sunetul de motor puternic dar silenţios al unei maşini parcate în curtea din spate a dispensarului. „Trebuie să fie domnul doctor.” Gândi ea rapid şi fără prea multe dezbateri asupra subiectului începu să măture scările. Într-adevăr de după colţul clădirii apăru silueta uşor rotundă a domnului doctor ce aducea cu el nelipsita geantă cu conţinut veşnic necunoscut.
-„Bună ziua, domnu” doctor! Să vă ajut cu ceva?”
-„Bună să-ţi fie inima, Mirela.”
„...şi ficatul şi splina şi rinichii, amin.”-gândi Mirela şi îşi făcu o cruce imaginară.
-„Dacă vrei, poţi să vii cu ciocanul şi două cuie să mă ajuţi să pun tabloul ăsta pe perete.” Spuse doctorul arătând cu ochii spre geanta voluminoasă.
„Ce frumos...ştiam eu că e un suflet sensibil chiar dacă uneori e un căpcăun...” Continuară să curgă gândurile femeii.
-Fă şi două cafele, te rog.
-Sigur, la ibric sau...
-Filtrul l-am dus la reparat ieri, deci la ibric. Sări imediat cu replica domnul doctor.
„...şi un hoţ! La matale în bucătărie probabil l-ai dus la reparat. Ha, filtru nou-nouţ ”
„Eu, cuie şi ciocan...intră în fişa postului? Nu cred. Dar cafeaua intră? Hai-hai Mirela că iar aiurezi.Spală-te pe mâini înainte să faci cafeaua că iar îţi face morală dacă nu simte parfumul săpunului ăluia ieftin.”
Cu tava cu cafele,cu un ciocan şi două cuie (în caz că primul se îndoaie), cu halatul gri cu nasturi albi, ar fi putut semăna cu slujnica din „Vizita...” lui Caragiale. Îi lipseau chiseaua cu dulceaţa şi un Ionel arţăgos alergând cu un cuţit pe hol. Fără nicio bătaie de avertizare, Mirela intră apăsând clanţa cu cotul mâinii stângi, în timp ce cu genunchiul piciorului diametral opus (dreptul pentru cei neavizaţi) împingea uşa pentru a-şi face loc să intre atât ei cât şi tăvii. Observă încercările chinuite ale domnului doctor de a scoate tabloul din geantă, când bietul tablou părea că se născuse şi crescuse în mai sus pomenita geantă. Altfel nu-şi putuse ea explica cum încăpuse în momentul introducerii în geantă şi cum nu mai reuşea să treacă acum de obstacolul dinţat numit fermoar. Roşu la faţă ca un borcan cu pastă de tomate, domnul doctor extrase opera de artă buclucaşă cu preţul destrămării cusăturii fermoarului.
„Operaţia reuşită, pacientul mort.”-gândi Mirela
-Mirela, urcă-te tu, te rog, pe scăunelul ăsta şi bate cuiul la distanţă de o palmă deasupra capului tău.
„Latitudine, longitudine, altitutide, altceva?”
Cu două lovituri precise ea reuşi să convingă aşchia de metal ruginit să rămână în peretele alb...ca varul, cum altcumva? După ce cuiul îşi primi pe umărul său de Atlas greutatea tabloului întruchipând culmea, chiar bolta cerească, Mirela uită de echilibru şi de gravitaţie, încercând să se dea un pas mai în spate pentru a verifica unghiul de înclinaţie al tabloului.. Atât i-a trebuit pardoselii pentru a-şi exercita forţa de gravitaţie şi a o invita pe biata noastră eroină la o întâlnire de neuitat cu gresia albastră. Din buzunarele largi ale halatului ei gri săriră o diversitate de obiecte printre care şi o ojă mov şi o trusă de manichiură pe care se grăbi să le strângă înainte ca doctorul să le observe. Telefonul mobil al cărui baterie zăcea la o distanţă de jumătate de metru faţă de el nu păru s-o îngrijoreze mai tare. Ieşi în grabă şi nu se opri până nu ajunse înapoi în cămăruţa de serviciu. Domnul doctor rămase cu o grimasă în formă de semnul întrebării.
Două bufnituri. Mătura şi faraşul apărură de după dulapul greu de fier, vopsit cu bronz, unde fuseseră aruncate cu zece secunde mai devreme de Mirela, femeia de serviciu, care deja era cu urechea lipită de uşa şi aşa plină de crăpături a cămăruţei sale de serviciu. Se auzi o cheie întoarsă în broască de două ori. Se uită la ceas şi înţelese rapid care dintre cele trei cabinete îşi încheiase programul pe ziua de azi. Bineînţeles că şi intensitatea sunetului contribuise la aflarea aproximativă a distanţei dintre uşa cămăruţei de serviciu şi cea a uşii proaspăt închise cu cheia. Sunetul paşilor mărunţi însă fără zgomot de tocuri îi indică şi el prin excludere că nu se înşela.
”Doamna dentist tre’ să fie! ” concluzionă ea după ce rumegă informaţiile.
Îşi înhăţă de după dulap ustensilele, îşi arboră faţa plictisită şi resemnată lăsând doar ochii şi urechile să lucreze pe profil „Silent”. Ieşi până în uşa dispensarului de unde admiră convoiul de maşini de pompieri, poliţie şi ambulanţă ce treceau spre oraş. Îşi făcu cruce ca o bună creştină, ca mai apoi să folosească coada măturii pentru a înghionti câinele masiv ce bloca a doua parte a uşii duble de la intrare. Patrupedul se urni o treaptă mai jos şchiopătând, îi aruncă o privire mustrătoare Mirelei şi îşi continuă somnul de după-amiază. Urechea sensibilă a Mirelei distinse sunetul de motor puternic dar silenţios al unei maşini parcate în curtea din spate a dispensarului. „Trebuie să fie domnul doctor.” Gândi ea rapid şi fără prea multe dezbateri asupra subiectului începu să măture scările. Într-adevăr de după colţul clădirii apăru silueta uşor rotundă a domnului doctor ce aducea cu el nelipsita geantă cu conţinut veşnic necunoscut.
-„Bună ziua, domnu” doctor! Să vă ajut cu ceva?”
-„Bună să-ţi fie inima, Mirela.”
„...şi ficatul şi splina şi rinichii, amin.”-gândi Mirela şi îşi făcu o cruce imaginară.
-„Dacă vrei, poţi să vii cu ciocanul şi două cuie să mă ajuţi să pun tabloul ăsta pe perete.” Spuse doctorul arătând cu ochii spre geanta voluminoasă.
„Ce frumos...ştiam eu că e un suflet sensibil chiar dacă uneori e un căpcăun...” Continuară să curgă gândurile femeii.
-Fă şi două cafele, te rog.
-Sigur, la ibric sau...
-Filtrul l-am dus la reparat ieri, deci la ibric. Sări imediat cu replica domnul doctor.
„...şi un hoţ! La matale în bucătărie probabil l-ai dus la reparat. Ha, filtru nou-nouţ ”
„Eu, cuie şi ciocan...intră în fişa postului? Nu cred. Dar cafeaua intră? Hai-hai Mirela că iar aiurezi.Spală-te pe mâini înainte să faci cafeaua că iar îţi face morală dacă nu simte parfumul săpunului ăluia ieftin.”
Cu tava cu cafele,cu un ciocan şi două cuie (în caz că primul se îndoaie), cu halatul gri cu nasturi albi, ar fi putut semăna cu slujnica din „Vizita...” lui Caragiale. Îi lipseau chiseaua cu dulceaţa şi un Ionel arţăgos alergând cu un cuţit pe hol. Fără nicio bătaie de avertizare, Mirela intră apăsând clanţa cu cotul mâinii stângi, în timp ce cu genunchiul piciorului diametral opus (dreptul pentru cei neavizaţi) împingea uşa pentru a-şi face loc să intre atât ei cât şi tăvii. Observă încercările chinuite ale domnului doctor de a scoate tabloul din geantă, când bietul tablou părea că se născuse şi crescuse în mai sus pomenita geantă. Altfel nu-şi putuse ea explica cum încăpuse în momentul introducerii în geantă şi cum nu mai reuşea să treacă acum de obstacolul dinţat numit fermoar. Roşu la faţă ca un borcan cu pastă de tomate, domnul doctor extrase opera de artă buclucaşă cu preţul destrămării cusăturii fermoarului.
„Operaţia reuşită, pacientul mort.”-gândi Mirela
-Mirela, urcă-te tu, te rog, pe scăunelul ăsta şi bate cuiul la distanţă de o palmă deasupra capului tău.
„Latitudine, longitudine, altitutide, altceva?”
Cu două lovituri precise ea reuşi să convingă aşchia de metal ruginit să rămână în peretele alb...ca varul, cum altcumva? După ce cuiul îşi primi pe umărul său de Atlas greutatea tabloului întruchipând culmea, chiar bolta cerească, Mirela uită de echilibru şi de gravitaţie, încercând să se dea un pas mai în spate pentru a verifica unghiul de înclinaţie al tabloului.. Atât i-a trebuit pardoselii pentru a-şi exercita forţa de gravitaţie şi a o invita pe biata noastră eroină la o întâlnire de neuitat cu gresia albastră. Din buzunarele largi ale halatului ei gri săriră o diversitate de obiecte printre care şi o ojă mov şi o trusă de manichiură pe care se grăbi să le strângă înainte ca doctorul să le observe. Telefonul mobil al cărui baterie zăcea la o distanţă de jumătate de metru faţă de el nu păru s-o îngrijoreze mai tare. Ieşi în grabă şi nu se opri până nu ajunse înapoi în cămăruţa de serviciu. Domnul doctor rămase cu o grimasă în formă de semnul întrebării.
joi, 22 septembrie 2011
Pneumoftiziologie
Somnoroase asistente-n
Cabinete se adună,
Se ascund între registre.
Noapte bună!
Doar pe hol o pacientă
Simte fumul de ţigară.
Crede c-a greşit etajul
Şi coboară.
Cântă tare radioul
Între bârfe la cafea,
Iar la uşă: doamna doctor.
Hop şi ea!
Un asmatic şi-un alt doctor
Vin pentru-o radiografie.
Aparatul nu mai merge.
Tragedie!
TBC-ul e acasă,
Fug microbi pe coridoare,
Iar în colţuri mucegaiul
E în floare.
Linişte e-n cabinete,
Zaţu’n ceaşcă se usucă,
Iar pe hol e-un moşuleţ
Pe ducă.
Cabinete se adună,
Se ascund între registre.
Noapte bună!
Doar pe hol o pacientă
Simte fumul de ţigară.
Crede c-a greşit etajul
Şi coboară.
Cântă tare radioul
Între bârfe la cafea,
Iar la uşă: doamna doctor.
Hop şi ea!
Un asmatic şi-un alt doctor
Vin pentru-o radiografie.
Aparatul nu mai merge.
Tragedie!
TBC-ul e acasă,
Fug microbi pe coridoare,
Iar în colţuri mucegaiul
E în floare.
Linişte e-n cabinete,
Zaţu’n ceaşcă se usucă,
Iar pe hol e-un moşuleţ
Pe ducă.
marți, 23 august 2011
Dispensar Cap. I
Sănătate şi-o zi bună!
În uşa larg deschisă stă un biet câine cenuşiu-maro, cu bot lung, ceafă groasă şi un picior zdrelit. Situaţia lui este una paradoxală: să locuieşti la dispensar şi să zaci aşa în timp ce una din asistente păşeşte peste prag (şi implicit şi peste tine) fără prea mare mirare şi fără prea mult efort. Înafară de doamna stomatolog nimeni nu vede cu ochi buni permisele de şedere în spaţiul dinspensarului ale celor câţiva patrupezi suferinzi. Dacă ar fi s-o luăm logic, dispensarul nu are nici sistem de alarmă şi nici gard, aşadar în eventualitatea unei tentative de spargere, câinii ar fi cea mai bună apărare, pe lângă faptul că alături se află sediul poliţiei comunale.
„NU SE ELIBEREAZA TRIMITERI SI RETETE”-precizează un afiş scris cu carioca şi lipit cu două fâşii inegale de leucoplast pe uşa termopan a cabinetului. Nu îmi pot da seama pe care parte a clădirii e mai dezolant peisajul, pe interior sau pe exterior? Ţinând cont de faptul că asistenta a ieşit a doua oară din cabinet pentru a mă întreba: „Pe câte zile vrei scutirea?”- de parcă aş veni să-i cer una în fiecare zi- iar mai apoi a intrat în cabinet cu tot cu o doamnă ce venise după mine, am tot timpul din lume să admir holul de aşteptare. Tencuiala stă să cadă fix între uşa termopan şi contoarul nou montat din care ies ostentativ niste cabluri viu colorate în contrast cu atmosfera de casă părăsită/bântuită a încăperii. Varul de pe pereţi a rămas de pe la moda cu sclipici/mică iar linoleumul ăsta, ce imită nu tocmai convingător un parchet în pătrăţele, e aici de când mă ştiu. Între cele două foi ale geamului îngust şi înalt a apărut o faună pe care şi grădina zoologică a oraşului învecinat ar fi invidioasă. Păianjeni din diferite specii convieţuiesc în pace cu un cuib de viespi aflat în partea superioară şi cu câţiva gândaci de bucătărie apăruţi din umezeala dintre lemnul de brad putred şi balamalele ruginite. De sub toc, undeva unde glaful e spart, lipsind din el o bucată cam cât o minge de tenis, apar câteva furnici roşii ce îşi desfăşoară activitatea deloc stingherite de prezenţa mea insistentă. Observ în locul spărturii cele zece rânduri de vopsea/var aplicate una peste alta de pe la 1960 încoace. Măsoară lejer un centimetru. Pot distinge câteva nuanţe precum bleu-sanitar, verde-farmaceutic, roz-?, alb-de-spital, galben-hepatită, etc.
De dincolo de uşa termopan se aud nişte râsete sănătoase (culmea, din partea suferindei ce intrase mai devreme peste rând). Doamna al cărei gabarit depăşeşte cu mult limita decenţei iese încă râzând. Bat la uşă şi dau să intru. Asistenta îmi împinge scutirea printre uşă şi toc, făcând o baricadă vie din propriul corp împachetat în halatul alb precum o sărmăluţă în foi de viţă ce se clatină pe două tocuri cui. Insist să intru şi reuşesc să depăşesc blocajul. Vreau totuşi o părere asupra ochiului meu umflat, închis şi dureros.
Am ajuns în altă dimensiune. Mobilă şi instalaţie sanitară în stil minimalist, veioză şic, tavan fals, laptop, etc. Singurele lucruri care trădează locaţia sunt fosta uşă zidită pe partea cealaltă iar aici transformată în bibliotecă după ce i-au fost adăugate câteva rafturi şi dulapul cu fişele pacienţilor, cu sertare dreptunghiulare, aproape pătrate, numerotate alfabetic cu aceeaşi cariocă, pe făşii de leucoplast din acelaşi tub folosit şi la uşa cabinetului. Capul mare, rotund cu o chelie parţială şi cu un ochi de sticlă, al doctorului se mişcă întrebător, gândindu-se ce altceva înafară de preţioasa scutire mai vreau.
Consultaţia(căci pentru ea eram eu încă aici) a constat într-o privire aruncată din fotoliul ergonomic din piele de la o distanţă de cel putin 1,5 m, peste biroul pe care stă aşezat comod laptopul între două dosare rufoase şi o cană mare pe fundul căreia se mai văd urme de zaţ de cafea.
-E vreun soi de conjunctivită? Întreb, dar regret imediat, conştientă fiind că i-am ridicat mingea la fileu. Aşadar răspunsul nu se lăsă aşteptat:
-Da, da....conjucntivită alergică. Spuse el după care deschise un sertar al biroului din care scoase un flacon de picături oftalmice pentru alergie. „Dar conjunctivita?” vreau să întreb dar renunţ şi ies înainte ca asistenta să mă dea afară personal văzând că nu reacţionez la formula de salut total inadecvată a doctorului, anume „La revedere, Oana!”. Răspund la salut dându-i însă replica potrivită în gând „N-am de gând sa vă revăd prea curând, aşa că să aveţi o zi bună!”. Mi-au luat trei minute să descopăr că picăturile erau expirate şi încă un minut să găsesc un coş de gunoi să le arunc.
În timp ce părăsesc imaginara curte a dispensarului împrejmuită de la fel de imaginarul său gard, pedalând energic la bicicletă, mai am vreme să o observ la geamul lateral al clădirii pe doamna stomatolog hrănindu-şi copilaşii adoptivi ca pe jivinele din poveste, ea însăşi interpretând rolul fetei moşneagului, clădirea părând oricum de pe timpul Sfintei Vineri.
În uşa larg deschisă stă un biet câine cenuşiu-maro, cu bot lung, ceafă groasă şi un picior zdrelit. Situaţia lui este una paradoxală: să locuieşti la dispensar şi să zaci aşa în timp ce una din asistente păşeşte peste prag (şi implicit şi peste tine) fără prea mare mirare şi fără prea mult efort. Înafară de doamna stomatolog nimeni nu vede cu ochi buni permisele de şedere în spaţiul dinspensarului ale celor câţiva patrupezi suferinzi. Dacă ar fi s-o luăm logic, dispensarul nu are nici sistem de alarmă şi nici gard, aşadar în eventualitatea unei tentative de spargere, câinii ar fi cea mai bună apărare, pe lângă faptul că alături se află sediul poliţiei comunale.
„NU SE ELIBEREAZA TRIMITERI SI RETETE”-precizează un afiş scris cu carioca şi lipit cu două fâşii inegale de leucoplast pe uşa termopan a cabinetului. Nu îmi pot da seama pe care parte a clădirii e mai dezolant peisajul, pe interior sau pe exterior? Ţinând cont de faptul că asistenta a ieşit a doua oară din cabinet pentru a mă întreba: „Pe câte zile vrei scutirea?”- de parcă aş veni să-i cer una în fiecare zi- iar mai apoi a intrat în cabinet cu tot cu o doamnă ce venise după mine, am tot timpul din lume să admir holul de aşteptare. Tencuiala stă să cadă fix între uşa termopan şi contoarul nou montat din care ies ostentativ niste cabluri viu colorate în contrast cu atmosfera de casă părăsită/bântuită a încăperii. Varul de pe pereţi a rămas de pe la moda cu sclipici/mică iar linoleumul ăsta, ce imită nu tocmai convingător un parchet în pătrăţele, e aici de când mă ştiu. Între cele două foi ale geamului îngust şi înalt a apărut o faună pe care şi grădina zoologică a oraşului învecinat ar fi invidioasă. Păianjeni din diferite specii convieţuiesc în pace cu un cuib de viespi aflat în partea superioară şi cu câţiva gândaci de bucătărie apăruţi din umezeala dintre lemnul de brad putred şi balamalele ruginite. De sub toc, undeva unde glaful e spart, lipsind din el o bucată cam cât o minge de tenis, apar câteva furnici roşii ce îşi desfăşoară activitatea deloc stingherite de prezenţa mea insistentă. Observ în locul spărturii cele zece rânduri de vopsea/var aplicate una peste alta de pe la 1960 încoace. Măsoară lejer un centimetru. Pot distinge câteva nuanţe precum bleu-sanitar, verde-farmaceutic, roz-?, alb-de-spital, galben-hepatită, etc.
De dincolo de uşa termopan se aud nişte râsete sănătoase (culmea, din partea suferindei ce intrase mai devreme peste rând). Doamna al cărei gabarit depăşeşte cu mult limita decenţei iese încă râzând. Bat la uşă şi dau să intru. Asistenta îmi împinge scutirea printre uşă şi toc, făcând o baricadă vie din propriul corp împachetat în halatul alb precum o sărmăluţă în foi de viţă ce se clatină pe două tocuri cui. Insist să intru şi reuşesc să depăşesc blocajul. Vreau totuşi o părere asupra ochiului meu umflat, închis şi dureros.
Am ajuns în altă dimensiune. Mobilă şi instalaţie sanitară în stil minimalist, veioză şic, tavan fals, laptop, etc. Singurele lucruri care trădează locaţia sunt fosta uşă zidită pe partea cealaltă iar aici transformată în bibliotecă după ce i-au fost adăugate câteva rafturi şi dulapul cu fişele pacienţilor, cu sertare dreptunghiulare, aproape pătrate, numerotate alfabetic cu aceeaşi cariocă, pe făşii de leucoplast din acelaşi tub folosit şi la uşa cabinetului. Capul mare, rotund cu o chelie parţială şi cu un ochi de sticlă, al doctorului se mişcă întrebător, gândindu-se ce altceva înafară de preţioasa scutire mai vreau.
Consultaţia(căci pentru ea eram eu încă aici) a constat într-o privire aruncată din fotoliul ergonomic din piele de la o distanţă de cel putin 1,5 m, peste biroul pe care stă aşezat comod laptopul între două dosare rufoase şi o cană mare pe fundul căreia se mai văd urme de zaţ de cafea.
-E vreun soi de conjunctivită? Întreb, dar regret imediat, conştientă fiind că i-am ridicat mingea la fileu. Aşadar răspunsul nu se lăsă aşteptat:
-Da, da....conjucntivită alergică. Spuse el după care deschise un sertar al biroului din care scoase un flacon de picături oftalmice pentru alergie. „Dar conjunctivita?” vreau să întreb dar renunţ şi ies înainte ca asistenta să mă dea afară personal văzând că nu reacţionez la formula de salut total inadecvată a doctorului, anume „La revedere, Oana!”. Răspund la salut dându-i însă replica potrivită în gând „N-am de gând sa vă revăd prea curând, aşa că să aveţi o zi bună!”. Mi-au luat trei minute să descopăr că picăturile erau expirate şi încă un minut să găsesc un coş de gunoi să le arunc.
În timp ce părăsesc imaginara curte a dispensarului împrejmuită de la fel de imaginarul său gard, pedalând energic la bicicletă, mai am vreme să o observ la geamul lateral al clădirii pe doamna stomatolog hrănindu-şi copilaşii adoptivi ca pe jivinele din poveste, ea însăşi interpretând rolul fetei moşneagului, clădirea părând oricum de pe timpul Sfintei Vineri.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)