Viața la țară I

          Am dormit cu geamul deschis. Aseară era cald, s-a răcorit spre dimineață. Acum îmi pare rău că n-am tras măcar draperiile aseară. Îmi bate soarele direct în ochi. Din bucătărie aud știrile dimineții și începutul horoscopului. Strig: ”Dă sonorul mai tare!”. Volumul crește. Încerc să potrivesc ce aud cu realitatea...da, are dreptate. Sar din pat din două mișcări și ajung în bucătărie ” `Neața, fratello”. Ăsta se uită lung la mine și-mi zice că dimineață era când s-a trezit el. O fi fost, nu pot să-l contrazic, că dormeam. Prăjește niște pâine. Îi las avansul ăsta cu  micul dejun și mă duc, să-mi lichidez datoriile față de fauna din curte. Așteaptă toate apă și poate și mâncare. Sunt încă în pijamale. Mestec și înghit greu vreo trei felii. Îmi amintesc de ”crantz crantz crantz”:). Zâmbesc în sinea mea și mă duc să-mi termin cartea. Petrec o ultimă jumătate de oră prin Barcelona jumătății secolului XX. Pe birou mă așteaptă o altă carte ce se vrea a fi roman-foileton. Nu știu prea bine ce vrea să însemne. Iau cartea și ies afară. Mi-am tapițat rudimentar o bancă cu o pătură și o pernă sub un rond de viță de vie nu foarte deasă, prin care pătrund petice de lumină. Arăt ca un dalmațian.
          Căldura evidențiază parfumul unor flori roz sau mov ce stau în bătaia soarelui. Muștele sunt agitate. Dau târcoale unei felii de pepene lăsate de mine pe masă și unor mere căzute. Găinile de prin vecini par să anunțe că au umplut cuibarul. O persoană de etnie strigă pe stradă cât îl țin plămânii că are de vânzare ”Căzane pentru țuică. Doamnaaaaa, nu vreți un căzănel pentru țuică? Ieftin!”. Și-a pus coatele pe poarta mea și așteaptă răspunsul în timp ce, bănuiesc eu, a ”ginit” deja ceva de prin curte. Îl expediez rapid. În urma lui, un puradel tupeist se împinge în poartă cu două lighene de plastic la supra-preț. Zic tupeist fiindcă începe să-mi alunge pisicile ce stăteau întinse pe lețul de sus al propriei mele porți. Îl expediez și pe ăsta și completez în gând cu un ”Hai, sictir, cioară!” Una din pisici vine speriată la mine pe bancă și mi se așează în brațe, fix lângă laptop (da, și el toarce tot la mine în brațe).
          Totul pare atât de patriarhal că începe să-mi sune în cap o melodie folk care începe cam așa: ”locuința mea de varăăă, e la țarăăă...”. Îmi întrerupe melodia zgomotul unui fierăstrău electric din vecini. Îmi iau bagajul și mă mut în casă. ”Dinastia Brătianu” trebuie savurată în liniște.

Zi de Iași II

          Penultima zi de iulie. Se vede, se simte. Asfaltul degajă căldură și miros de smoală. E îmbietoare umbra fiecărui copac sau panou publicitar. Păcat că nu se pot ține după tine nici copacul, nici panoul. Găsesc o bancă la umbră în fața unei biserici. Biserica, monument istoric, e deschisă, așa că mă tentează să arunc un ochi înăuntru. Doamne, ce răcoare! Nenea de la lumânări e cu ochii pe mine, nu cumva să subtilizez ceva. În sinea mea râd. Mai fac o cruce și ies. Banca e încă liberă.
           Înapoi la lucrurile lumești. Îmi scot o carte din ghiozdan și ajung prin Barcelona anilor ”50. Mistere, librării, război și răcoareee... Mă aduce înapoi în Iași o furnică cu dimensiuni considerabile care mă ciupește de un deget de la picior. O dau la o parte cam brutal, cred că am rănit-o.
           Încep să fiu atentă la ce se întâmplă în jur. Un cățel comunitar se așează comod în spatele băncii pe care stau, în iarbă. Brazii din apropiere emană o aromă de rășină încinsă. Îmi îndrept privirea înainte. În lateralul bisericii e un mormânt al unor persoane necunoscute. Îmi amintesc că l-am mai văzut de curând. Mă fură peisajul, gata, înapoi la citit. Ajung tot prin Barcelona, într-o bibliotecă imensă în care, bineînțeles, e răcoareee. Lumina de pe pagină începe să scadă. 
          Arunc un ochi în stângă și văd multe turle de biserici (altele decât cea lângă care sunt) pe fundal de nori gri. În cinci minute s-a molipsit tot cerul de gri. Începe să bată vântul, cred că ar fi cazul să plec. Cobor spre casă, din urmă mă ajung și mă depășesc câteva frunze însoțite de un val de praf. O pungă mare de plastic valsează lângă un neon al iluminatului public dar preferă să se lase agățată de un copac de peste drum. Un grup de muncitori în salopete verzi stau desculți deasupra unei guri de canal și se spală cu un furtun pe mâini și pe picioare. Vântul începe să bată mai tare, mă bucur că am kilogramele pe care le am...nu mă ia vântul. 
          Se răcorește binișor. Mi-e ciudă că iar nu am aparatul foto la mine. Noroc că nu plec fără telefon. Fac câteva poze oamenilor ce trec grăbiți pe o trecere de pietoni. Cred că mă înjură în gând. Lumea fuge acasă și mie îmi arde de făcut poze. Câteva pale de vânt mă fac să înghit o porție bună de praf. Îmi aduc aminte de o reclamă la fixativ și o adaptez situației, în gând: ”Iași- vânt, praf...coafura rezistă”.
Încă umpic și am ajuns. Stropi mari și grei de apă cad pe asfalt. Câțiva pe piciorul meu, amintindu-mi că sunt încălțată cu sandale. Gata, am ajuns...mă opresc și mai inspir de câteva ori mirosul pământului ud. E așa bine! În scara blocului-iz de canal.

Radiografie-Litoral 2013

Am zis că pornim spre Deltă, dar am ajuns la Eforie Nord. Am zis că stăm la hotel, dar am ajuns la o vilă. Prima oară după mulți ani când nimerim în plin sezon. Pe cer era soare dar după o scurtă baie în mare, a venit o ploaie. Străzi și alei căptușite cu magazine, tarabe și chioșcuri cu sucuri, dulciuri sau mici gustări. Oameni ce urcă și oameni care coboară dinspre și spre direcția plajei. Tătici ce-și cară copiii în spate, mămici ce îi târâie de câte o mână, clovni ce vând baloane în formă de animale și câte un portretist. Aici o să mă opresc puțin pentru a reda o scenă care m-a făcut să întârzii cu privirea câteva minute. Un portretist în jur de 25 de ani, îmbrăcat modest, înconjurat de portretele unor celebrități precum Brad Pitt (care, dați-mi voie să mă îndoiesc că a fost la Eforie),  se chinuie să surprindă trăsăturile destul de comune ale unui copil ce se foiește continuu pe un scăunel. Tatăl e prea ocupat să lingă o înghețată iar mama este absorbită de mirajul unui magazin cu articole de îmbrăcăminte de sezon, aflat în perioada de reduceri. Copilul se foiește ca un girofar iar artistul se chinuie să-i memoreze figura și s-o pună pe foaie, operațiune care îi va asigura, cel mai probabil, prânzul. De un copac e atârnată o pasăre de jucărie care se plânge că va fi vândută cu 10 lei...o fi mult, o fi puțin?

Declarație pe propria răspundere

Știi momentul ăla în care îți simți înșelată încrederea dar nu poți să zici nimic pentru că te simți în aceeași postură? Înșelarea încrederii tacită și reciprocă? Cam așa. Nu e rea intenție, e autoprotecție... Aloo, abia recunosc față de mine anumite chestii, încă mă cert cu acel alter-ego încăpățânat din mine. Cum să mă cert și cu cineva din afară pe aceeași temă când îmi dau seama că și o parte din mine mă ”trădează” ? Nu-mi place să mi se scormonească în suflet, mai ales cu japca. De-atâția ani mi s-a dezvoltat un fel de carapace, nu foarte opacă-îmi dau seama, în care mă retrag la primele semne de depășire a imaginarului spațiu privat al sufletului. O să pun un semn de circulație ”Interzis” mai clar ca să nu mai trebuiască să încalc eu alte reguli, ok? Nu-mi place să le încalc și încălcarea lor nu mă face să mă simt deloc bine. O să încorporez aici scuzele pe care ar trebui să le spun în realitate (poți s-o iei ca pe o lașitate, e pe-aproape de adevăr).

p.s. Nu vreau ca feedback o ”discuție”. Multumesc pentru înțelegere! :)

Pt. S&A

La Țigani

Îmi parchez bicicleta, leg bine antifurtul de o roată și intru pe coridorul lung , întunecat și răcoros. Dau meditații de limba română unui puști de clasa a VIII-a. Pe coridor miroase a canal, calc fix pe un capac inetanș și mirosul se intensifică. Mă împiedic de saci menajeri plini, de cutii de carton goale și ajung la numărul 13. Bat la ușă. Îmi deschide o bătrânică. Mi se pare dubios.

-Ăăă, doamna Tănasă este? Dar băiatul?

-Ce maică? Tănase, ei, Tănase e mort, săracul, de 10 ani.

-Eu ziceam de băiat.

-Băiatul, zici? Băiatul e în Irlanda. Merge pe tir de când a terminat școala.

-A terminat școala, spuneți?  Hmm, mă gândesc când naiba a avut timp, că doar alaltăieri confunda substantivul cu subiectul, dar tot eu gândesc că tiriștii în Irlanda nu vorbesc prin stație despre substantiv, în niciun caz despre substantivul din limba română.

-Îmi dați puțină apă?

-Nu am decât cafea. Pune-ți tu din ibric, draguță.

Cafeaua e, de fapt, o zoaie rece cu gust de ceai de mușețel.  Îmi cer scuze pentru deranj și ies. Clar am greșit adresa. Blocurile astea arată toate la fel. În capătul coridorului mai găsesc doar o roată de bicicletă legată cu antifurtul. O desfac pe cea rămasă și încep să o împing precum copiii din cartierele mărginașe. Mă integrez perfect în peisaj. În fața blocului un taximetrist burtos își face siesta cu geamul deschis.

-Nene, încotro Podu Roș?

Îmi arată direcția cu mâna. Pornesc pe aleea mărginită de tei împingând restul meu de bicicletă și strănutând. Pe o bancă îl văd pe puștiul la care trebuia să ajung la meditații.

-Nu ați venit azi...unde ați fost?

-La Țigani.

Zi de Iași I

           De când cu Iașiul am senzația că mi-a amorțit spiritul critic. Mă gândesc de multe ori că mi s-au tocit colții ironiei și că nu mai au puterea să composteze biletul ieftin al societății. Cred că până și creierului meu i-a crescut, de atâta stat degeaba, o burtă generoasă ce mi se revarsă peste ochiul critic. Mi-am pus ochelari, ”să vă văd mai bine” și încă nimic. L-aș proba totuși(ochiul) pe ziua de miercuri.
           Totul s-a întâmplat într-o zi ce nu se anunța decât aglomerată. Se anunța o zi cu iz de R.A.T.P, cu iz de frizerie, cu iz de cumpărături și de portofel pustiu. Destinația: Red Bridge. Vremea părea că îmi transmite că oricât de zburlită va fi coafura mea, oricum până acasă va fi una plouată. Abțibildurile de pe geam îl numesc ”Coafor”. Sunt sceptică. Înăuntru nu e cu mult mai cald decât afară. Chipurile nu transmit nici ele cine știe ce căldură. O plasmă trasmite fără sonor un film subtitrat, tind să cred că era vorba de specia aceea numită eufemistic ”Romance”, când de fapt toată lumea știe că e vorba de o telenovelă. Mă invită cu glas scăzut să stau pe scaun. Mă uimește liniștea din încăpere căci o compar cu vorbăria multă și uneori fără sens din saloanele în care am mai fost. Aici se pare că nu se bârfește sau se face foaaarte pe ”silent”. Figura tristă pe care o observ, în spatele meu, în oglindă, începe să pară din ce în ce mai prietenoasă cu fiecare replică pe care o schimbăm. Mă întreabă dacă de obicei mă tund la frizerie, glumește pe seama frizurii mele stil ”băiețel”. E ok. Nu mă supăr. Nu mă cunoaște și totuși începe să-mi vorbească despre fiul ei. Aflăm că împărțim aceeași zodie chiar, și că amândouă obișnuim să ne retușăm frizura singure, acasă...măcar ea se pricepe, gândesc eu.
            Atmosfera e mai destinsă. Tunsoarea e aproape gata când îmi spune că îi par cunoscută, ba chiar s-ar putea să mă cunoască dacă mă cheamă Oana și dacă sunt prietenă cu...hmmm. Nu, nu m-a speriat ( asta pentru cine așa a crezut) dar nu e tocmai banal să mergi să te tunzi în alt oraș decât cel de reședință și să-ți spună coafeza că te cunoaște...și într-adevăr să te cunoască.
            Și așa pleci de la frizerie cu o tunsoare nouă, cu informații noi si...și cu prieteni noi.

De ce este România altfel/astfel?

Asta este întrebarea la care își propune istoricul Lucian Boia să răspundă și face asta prin intermediul unei lucrări ce se vrea a fi o sinteză a istoriei românilor (nu pot spune a istoriei României din motive evidente...România ca stat a apărut relativ recent, iar istoricul ne disecă genomul începând cu Burebista). Lucrarea ar putea fi clasificată drept o culegere de istorie (în caz că există așa ceva), istorie trecută printr-un filtru extrem de exigent. Rețeta folosită de autor este destul de simplă: se iau 2000 de ani de istorie și se ”demachiază” până ce rămâne doar o aglomerare de oportunități ratate, de decizii greșite, de realități schilodite.

Dacă un elev de clasa a 12-a ar citi această carte și și-ar însuși punctul de vedere al autorului, tind să cred că șansele sale de promovare a examenului de Bacalaureat la această disciplină sunt incerte. Tot ambalajul manualului de istorie este scos, mai mult sau mai puțin elegant, și înlocuit cu o serie de păreri destul de personale.

Astfel descoperim că nu prea avem vreun motiv de a ne bate cu pumnul în pieptul prin care se presupune că ar curge ”sînge de roman”, căci se pare că nu prea curge decât un soi de cocktail al coloniilor Imperiului Roman, cocktail ale cărui îngrediente s-au uitat și s-au multiplicat odată cu trecerea timpului, ajungându-se la un hibrid aproape monstruos, la o Bestie cu pretenții de Făt-Frumos căruia frumoasa Ileana CosânSchengen îi refuză cererea în ”căsătorie” fără drept de apel, căci nu e familiarizată cu  ”căsătoriile din interes” în care mâna stînga încearcă să încapă în aceeași mănușa cu mâna dreaptă.

De ce e România altfel față de alte țări sau altfel față de ea însăși din alte perioade?  Nu, autorul nu intenționează nici o secundă să valorifice Mitul celor Trei Grații, comparația se referă strict la alte țări, la alte popoare. Lucian Boia nu admite nici una din explicațiile de tip ”context politico-social ori geo-politic nefavorabil”  pentru eșecurile repetate din istoria noastră.

Să reluăm povestea într-o ordine cât de cât cronologică. Avem un ADN pestriț încă de la naștere căci suntem urmași ai întregului imperiu colonial al Romei și ai unor barbari prea puțin cunoscuți, din teritoriile ușor exotice de la nord de Dunăre. Unii cred că suntem rodul unei greșeli de strategie a lui Traian, alții combat ideea. Unii susțin că suntem de pe aici, alții că am venit dar nu știe nimeni de unde.

Istoricul dezvoltă această incertitudine ca pe o premiză a dezvoltării unui complex de superioritate a poporului român. Dovada acestui complex sunt diferitele idei promovate în anumite momente ale istoriei de către Școala Ardeleană ori Școala Latinistă, idei conform cărora am fi, dacă nu romani 100%, măcar 50% dacă e să admitem și participarea celor ”mai viteji și mai drepți dintre traci” la procesul nostru de creare.

Trecem apoi printr-un Ev Mediu defazat în cadrul căruia suntem conduși de diverși, cu origini și mai diverse, dar în primul rând incerte (aici istoricul are în vedere lipsa unei legi în ceea ce privește succesiunea la tron). El crede că avem tendința de a ne transforma trecutul în mituri numai bune de închinat la ele într-o nouă, veșnică perioadă de tranziție. Atacă dur încercarea de înlăturare a urmelor influențelor orientale cu precădere a celora din limbă (ex. greacă, turcă).

Facem un pas în Epoca Modernă și ne dăm seama că cei mai valoroși români nu erau de fapt români. Carol I și Carol Davila sunt doar 2 dintre exemplele oferite de Boia. Amândoi au un rol în misiunea aproape imposibilă de reducere a diferențelor evidente dintre noi și occident, diferențe motivate prin rolul de sacrificiu jucat de Principatele Române în calea puterilor expansioniste. Necesitatea unui lider străin arată incapacitatea autohtonă de a cârmui, de a conduce. Lucian Boia face chiar o asociere forțată între Carol I și Klaus Johannis, amândoi fiind ”nemți” cu rol de redresare a unei țări, oricum dresate.

Autorul nu ratează șansa de a-și exprima opinia și în ceea ce privește controversata epocă socialistă și în acest context și asupra ”mămăligii dezamorsate” de atâtea secole de compromis.

Așadar ”capul plecat” pe care sabia nu l-a tăiat s-a transformat într-o mămăligă inofensivă pe care o purtăm, mai mult sau mai puțin, cu toții, pe cap.

Concluzia lui Lucian Boia e relativ simplă. De ce este România altfel? Pentru că merită!