La Țigani

Îmi parchez bicicleta, leg bine antifurtul de o roată și intru pe coridorul lung , întunecat și răcoros. Dau meditații de limba română unui puști de clasa a VIII-a. Pe coridor miroase a canal, calc fix pe un capac inetanș și mirosul se intensifică. Mă împiedic de saci menajeri plini, de cutii de carton goale și ajung la numărul 13. Bat la ușă. Îmi deschide o bătrânică. Mi se pare dubios.

-Ăăă, doamna Tănasă este? Dar băiatul?

-Ce maică? Tănase, ei, Tănase e mort, săracul, de 10 ani.

-Eu ziceam de băiat.

-Băiatul, zici? Băiatul e în Irlanda. Merge pe tir de când a terminat școala.

-A terminat școala, spuneți?  Hmm, mă gândesc când naiba a avut timp, că doar alaltăieri confunda substantivul cu subiectul, dar tot eu gândesc că tiriștii în Irlanda nu vorbesc prin stație despre substantiv, în niciun caz despre substantivul din limba română.

-Îmi dați puțină apă?

-Nu am decât cafea. Pune-ți tu din ibric, draguță.

Cafeaua e, de fapt, o zoaie rece cu gust de ceai de mușețel.  Îmi cer scuze pentru deranj și ies. Clar am greșit adresa. Blocurile astea arată toate la fel. În capătul coridorului mai găsesc doar o roată de bicicletă legată cu antifurtul. O desfac pe cea rămasă și încep să o împing precum copiii din cartierele mărginașe. Mă integrez perfect în peisaj. În fața blocului un taximetrist burtos își face siesta cu geamul deschis.

-Nene, încotro Podu Roș?

Îmi arată direcția cu mâna. Pornesc pe aleea mărginită de tei împingând restul meu de bicicletă și strănutând. Pe o bancă îl văd pe puștiul la care trebuia să ajung la meditații.

-Nu ați venit azi...unde ați fost?

-La Țigani.