Penultima zi de iulie. Se vede, se simte. Asfaltul degajă căldură și miros de smoală. E îmbietoare umbra fiecărui copac sau panou publicitar. Păcat că nu se pot ține după tine nici copacul, nici panoul. Găsesc o bancă la umbră în fața unei biserici. Biserica, monument istoric, e deschisă, așa că mă tentează să arunc un ochi înăuntru. Doamne, ce răcoare! Nenea de la lumânări e cu ochii pe mine, nu cumva să subtilizez ceva. În sinea mea râd. Mai fac o cruce și ies. Banca e încă liberă.
Înapoi la lucrurile lumești. Îmi scot o carte din ghiozdan și ajung prin Barcelona anilor ”50. Mistere, librării, război și răcoareee... Mă aduce înapoi în Iași o furnică cu dimensiuni considerabile care mă ciupește de un deget de la picior. O dau la o parte cam brutal, cred că am rănit-o.
Încep să fiu atentă la ce se întâmplă în jur. Un cățel comunitar se așează comod în spatele băncii pe care stau, în iarbă. Brazii din apropiere emană o aromă de rășină încinsă. Îmi îndrept privirea înainte. În lateralul bisericii e un mormânt al unor persoane necunoscute. Îmi amintesc că l-am mai văzut de curând. Mă fură peisajul, gata, înapoi la citit. Ajung tot prin Barcelona, într-o bibliotecă imensă în care, bineînțeles, e răcoareee. Lumina de pe pagină începe să scadă.
Arunc un ochi în stângă și văd multe turle de biserici (altele decât cea lângă care sunt) pe fundal de nori gri. În cinci minute s-a molipsit tot cerul de gri. Începe să bată vântul, cred că ar fi cazul să plec. Cobor spre casă, din urmă mă ajung și mă depășesc câteva frunze însoțite de un val de praf. O pungă mare de plastic valsează lângă un neon al iluminatului public dar preferă să se lase agățată de un copac de peste drum. Un grup de muncitori în salopete verzi stau desculți deasupra unei guri de canal și se spală cu un furtun pe mâini și pe picioare. Vântul începe să bată mai tare, mă bucur că am kilogramele pe care le am...nu mă ia vântul.
Se răcorește binișor. Mi-e ciudă că iar nu am aparatul foto la mine. Noroc că nu plec fără telefon. Fac câteva poze oamenilor ce trec grăbiți pe o trecere de pietoni. Cred că mă înjură în gând. Lumea fuge acasă și mie îmi arde de făcut poze. Câteva pale de vânt mă fac să înghit o porție bună de praf. Îmi aduc aminte de o reclamă la fixativ și o adaptez situației, în gând: ”Iași- vânt, praf...coafura rezistă”.
Încă umpic și am ajuns. Stropi mari și grei de apă cad pe asfalt. Câțiva pe piciorul meu, amintindu-mi că sunt încălțată cu sandale. Gata, am ajuns...mă opresc și mai inspir de câteva ori mirosul pământului ud. E așa bine! În scara blocului-iz de canal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu