Bilanț

2013 a fost un an...că doar nu putea să fie doi. Dacă nu m-ar anunța toată lumea, probabil că nici nu aș sesiza că se termină. Dacă tot conștientizez asta, am zis, hai să fac și eu bilanțul. În ciuda 13-ului din coadă, a fost un an bun: cu reușite, cu dezamăgiri, cu zâmbete, cu lacrimi. Nu, nu m-am apucat de luat agenda de la A la Z. Nu am nici timp și nici dispoziția necesară. Cei care îmi sunteți dragi vă știți și știți și ce vă doresc. Nu trebuie să vă amintesc fix azi. Îmi sunteți dragi tot anul. Distrați-vă acum, nu se știe ce aduce anul ăsta care vine! P.s. Sper că nu a sunat apocaliptic...

Jurnalul clientului nemulțumit

Nu sunt o bună actriță în rolul de cumpărător. Poate și din cauză că nu joc rolul prea des. Nici măcar în joacă, așa cum fac majoritatea oamenilor pentru a umple o porțiune de timp. Merg în magazine și se prefac că ar căuta ceva. Dacă vreau la muzeu, mă duc la muzeu, nu la mall. Să revenim. Caut o pereche de pantaloni. Nu am multe pretenții. Vreau să fie suficient de lungi,, să fie conici în partea de jos, să nu fie din material lucios sau elastic și să aibă buzunare! Neapărat buzunare! Nu că aș avea cu ce să le umplu...dar să fie! Mă plimb de la un stand la altul. Marfa e înghesuită, așezată aleatoriu, fără vreun criteriu anume. Materiale, culori și modele diverse împart același spațiu mic închiriat la un preț invers proporțional cu suprafața. Îmi dau seama că cele câteva criterii stabilite la începutul aventurii mele de cumpărător nu sunt de ajuns. Mai adaug câteva. Să nu aibă sclipici, broderii sau alte accesorii metalice. Operațiunea CABINA DE PROBĂ începe. Încep să mă gândesc că ar trebui dată o lege prin care cabinele de probă să nu aibă mai puțin de 1 metru pătrat. Mi-am călcat propriile bombeuri de cel puțin 5 ori în timp ce probam o singură pereche de pantaloni. Cabina de probă coincidea și cu depozitul de marfă al standului. E interesant cum mărimea 36 de la un anumit model poate fi mai mare decât 40-ul de la alt model. Am probat pantaloni bleu-marin, gri, negri, cu dungă, fără dungă, cu talie înaltă, cu talie joasă...și totul fătă vreun rezultat vizibil. Încă puțin și aș fi avut impresia că mi-am cumpărat o pereche de pantaloni invizibili precum nu-știu-care împărat din nu-știu-care poveste...bine că nu am ajuns și la stadiul la care să-i port. O zi de shopping ratat încununată de o ceașcă de ceai!

Jurnal de drum

          Cu ghiozdanul în spate și cu câte o geantă în fiecare mână, ajung la autogară. Șoferul microbuzului îmi ia cele două genți și, până să apuc eu să obiectez ceva, le îngrămădește răsturnate peste restul bagajelor. Tot ce pot să sper acum este că bagajele mele și ale celorlalți nu vor fi botezate cu ciorba de pui a mamei. Găsesc loc liber în al treilea rând, la geam. Îmi place să mă las furată de peisaj și să pot căsca în voie cu fața spre geam, fără să pun mâna la gură.
          O fată pe care o cunosc din vedere se oprește în dreptul meu și întreabă dacă locul de lângă mine e ocupat. Îi zic mai întâi ”Salut”, să-i arat că eu încă o mai cunosc de când circulam amândouă cu troleibuzul. Cred că face un exercițiu de memorie, dacă e să mă iau după expresia de pe fața ei. Își lasă geanta să-mi țină companie și coboară pentru o repriză de pupături și îmbrățișări cu părinții.
          Urcă, dar își continuă repriza de pupici și semne de la revedere cu ”babacii” prin intermediul geamului din stânga mea. Trebuie să recunosc că nu am înțeles din prima secundă ce căuta capul ăla gras, chel și cu o mustață de-o palmă, lângă geamul meu. Mai rămâne să scoată ea o batistă albă pe care să mi-o fluture în față. Încerc să fac abstracție de dialogul lor mut. Stau pe scaun de parcă mă feresc să nu mă atingă vreo bezea de-a lor. Cred că ar fi alergat și după microbuz, dar își parcaseră caleașca albă 4x4 neregulamentar și blocau fix calea de acces în autogară, așa că au trebuit să plece. Țin ghiozdanul în brațe, închid ochii și las muzica de la radio să mă adoarmă. Somn ușor!

Zi de Iași IV

          A început toamna, a început facultatea, a început frigul. Pornesc pe jos spre Auchan la niște cumpărături. Nu-mi mai simt urechile, dar încep să aud sunete ciudate pe Bulevardul Ștefan cel Mare. Oare am auzenii? Sunet de motoare ambalate? Nu era pietonal? Mașini multe, colorate, cu o sumedenie de abțibilduri, sunt parcate pe stânga și pe dreapta, în spic sau fără vreun model anume. Puțin mai încolo de Mitropolie e un fel de rampă de lemn pe care mașinile, una câte una, urcă și opresc un minut coborând geamul în jos. Un domn cu o atitudine și o ținută oficială schimbă câteva vorbe cu echipajele. Ridic privirea spre un banner ce mă informează că ce se desfășoară acolo este ”Raliul Iașului”. Domnul nu e nimeni altul decât viceprimarul Mihai Chirica, dându-le cel mai probabil binecuvântarea participanților.

          Aș rămâne să mă uit, dar trebuie să ajung înapoi la cursuri în curând și nici cumpărăturile nu le-am făcut. Mă mulțumesc cu broșura primită în fața Palatului și cu cele câteva poze făcute cu telefonul.

          Raliul Iașului a avut loc în data de 4-5 octombrie 2013 și a avut un traseu pe care nu l-am înțeles de pe hărți, dar vă pot spune că a inclus Cioca-Boca, Dobrovăț, Păun, Sinești ori Mădîrjac.

          Cel mai mult mi-a plăcut mașina acestui domn extrem de sincer!

De prin holuri adunate...

          La ușa spitalului e aglomerație. Nu, nu s-a spart conducta cu pacienți de la cine știe ce accident. Portarul și atitudinea lui marțială ocupă toată ușa. În spatele lui o tănțică dă cu mopul de trei ori în același loc. Nu putem face altceva decât să așteptăm. Atitudinea omulețului dispare în momentul în care o doamnă în halat roșu se strecoară pe lângă el de parcă nici nu l-a observat. Reușește chiar să-i smulgă un ”Săru'mâna”. Odată creată breșa toată lumea începe să vrea să treacă. Începe să întrebe pe fiecare în parte unde are treabă și să-i direcționeze astfel încât să nu lase urme prea multe pe pardoseala udă. Mergem până la scări. Dăm de altă barieră umană.Cică trebuie să așteptăm doctorul acolo. Peste tot aud cuvântul ”comisie”. ”Pentru comisie, trebuie să vină comisia”. Personalul de întreținere pare conectat la 380 volți. Doi îndivizi spală geamurile ușilor de la intrare și apoi lipesc un autocolant pe care reușesc să-l citesc în oglindă ”AMBULATORIU INTEGRAT”.

          Portarul nr.2 umblă cu un recipient asemănător cu cel de la soluția de curățat geamuri și stropește la întâmplare, cam din metru în metru, fără o țintă precisă. Ajunge în dreptul meu, mai face un pas și stropește din nou. Particulele se lipesc rapid de ochelarii mei. Încep să-mi dau seama care e scopul acțiunii...se presupune că parfumează holul. Cum să-ți explic...mirosul dulce îmi amintește de guma aia ieftină, cu ”tatuaj”, pe care o molfăiam când eram pe la grădiniță. Bleah! Aflu componența ”comisiei”...primarul(Mun. Roman) și președintele CJ(Neamț).
          Ce pot să zic? Cred că dacă nu lipeau autocolantul ăla se rătăceau și dacă nu le mirosea a gumă de mestecat ci a clor...ar fi avut nevoie de o consultație la gastroenterologie.
          În timp ce urc mașina pe rampa pentru ambulanțe pentru a-mi prelua pacienta mă gândesc cu un soi de satisfacție cum ar fi dacă ar apărea acum ”comisia” într-o mașină ”bengoasă” și m-ar claxona.

Zi de Iași III

          Nu, nu m-am trezit de dimineață și în consecință nici nu am ajuns departe. Am ajuns însă suficient de aproape de anumite momente astfel încât să am ceva de scris. Plec spre un eveniment ce are loc într-un anticariat. Cum întru pe Bulevardul Chel, văd câțiva tineri promoteri la Coca-Cola. Doi sunt pietoni iar o a treia pedalează din greu la o bicicletă ingenioasă ce are în față o ladă (probabil frigorifică). Or fi crezut că dacă merg pe bulevard or da de lume selectă. Au nimerit însă într-o adunătură de fuste colorate și de picioare mici și aproape desculțe care i-au luat cu asalt ca pe dealul Plevna. Aproape că am văzut în ochii lor cum își transmiteau codul pentru ”s.o.s.diversiune”. Primii doi scot strategic din ladă vreo 3-4 doze pe care le desfac, captând astfel atenția cârdului, în timp ce tânăra pe bicicletă le transmite că nu mai sunt și se retrage în grabă spre străduța din spate de la CJ. Dinspre Piața Unirii mai vine o bicicletă promoțională. Biciclistul zâmbește...presimt că o să-i treacă starea asta euforică căci doi puradei semi-desculți și semi-dezbrăcați tocmai își dau ghionturi și își anunță unul altuia noua pradă.
          N-am stat să văd cum s-a descurcat tipul. Umpic mai încolo, în față la Mitropolie un escavator se crede macara și ridică un tub mărișor, cu diametru de măcar 50 cm, pe care câțiva muncitori în salopete îl direcționează manual spre trotuarul opus, trotuar pe care trec pietoni și care dintr-o dată nu știu pe unde s-o apuce. Toate astea fix în fața primăriei. Măsuri de protecție, ceva? Indicatoare pentru ocolire?

          Ajung la evenimentul respectiv. Ascult, citesc și privesc scrisori/poezii de-a lui Minulescu. Nici nu stiu când au trecut trei ore. Locație deosebită, oameni deosebiți. Trebuie însă să mă și întorc. Ajung tot pe Bulevardul Chel. Escavatorul și muncitorii au dispărut. Calc pe frunze galbene...o fi venit deja toamna? În față la Mitropolie un grup de tineri zgomotoși îmi distrug momentul de meditație. Un om îmbrăcat sărăcăcios le taie calea. Are în mâna stângă o sacoșă veche iar în dreapta câteva cărți. Se pare că le vinde. Grupul trece râzând și mai tare. Unul din zgomotoși rămâne în urmă și îi întinde o bancnotă de 1 leu și dă să plece. Omul insistă însă să-i dea o carte. O ia pe prima și se alătură grupului care acum îl are pe el ca subiect de glume. ”Ce carte ți-ai luat, băi?” Răspunsul: ”Pătratul are 3 laturi.” Alte referințe despre carte nu am.
          Mi-am continuat drumul spre casă. Luna stătea ca un reflector deasupra complexului Pallas, nu că ar mai avea nevoie de strălucire, ceasul de la palat anunță ora 22 dar sunetul e acoperit treptat de muzica de la terasa din vale, un biciclist trece în viteză pe lângă mine, doi câini comunitari vor să treacă strada și bate ușor vântul. O seară de Iași înteresantă. Aproape am ajuns. Văd Podul Roș.

U&T

          Ați observat în ultimul timp prin Iași o bicicletă ce pare că-și dă ultima suflare și la fel pare a face și ”pedalantul”? Dacă da, eu eram.
          Mi-am făcut în ultimul timp un obicei din a mă plimba seara, când se face răcoare, o oră cu bicicleta. Îmi place mirosul orașului seara. Tot ce e din beton/piatră, odată cu lăsarea serii începe să degaje căldură. La fel și vegetația. Miroase a plante coapte (știu că sună amuzant dar dacă scriam ”iarbă coaptă” toată lumea ar fi interpretat greșit). Îmi place să umblu aiurea prin locuri în care am mai fost cu alte ocazii și să rememorez. Obiceiuri de pensionară, da, știu.
          După ce o cobor pe bătrâna Verona (ăsta e numele ei în acte) pe scări de la etajul II, ajungem în trafic. Ne încadrăm pe prima bandă și mergem spre cea mai apropiată benzinărie. Nu, nu alimentăm. Roțile ei trebuie umflate. Îmi amintesc cum prima oară când am mers la o benzinărie să-i umflu roțile, nenea de acolo m-a întrebat dacă am alimentat. Trebuia să-i zic că da, tocmai am băut un litru de benzină, așa, de sete. Ne credem când pietoni, când mașini, depinde care zonă e mai aglomerată. În funcție de ce ne credem respectăm semafoarele. Când ne credem pietoni ne cam închipuim oamenii ca pe niște jaloane printre care facem slalom. Ups.
          Prietenia noastră durează de 10 ani și sper că o să dureze mult timp de-acum încolo. În primii 8 ani nu a făcut nici măcar o pană. Am împărtășit multe experiențe împreună: învățarea mersului fără mâini, căzăturile, juliturile (ale ei și ale mele) drumurile bune și drumurile proaste, urmăririle cu câini de la stână etc. De jumătate de an am mutat-o în mediul urban și pare că nu îi priește prea tare. Roata de pe spate i-a trebuit complet schimbată în urma unei plimbări extreme iar frâna pe față i-a fost bruscată de persoane necunosctute cât am fost eu plecată în vacanță. O fi de vină aerul...drumurile...sau poate oamenii de la oraș.
          Am senzația că roata de pe față începe să prindă și ea reumatismul bicicletelor. Nu vreau s-o forțez , așa că ne întoarcem acasă înainte să se întunece, că doar nici lumini nu mai avem. Ne-au fost subtilizate.

P.s. U&T= Ursulețul și Tănculețul-numele de cod date nouă de tata. Ghiciți cine și ce e.:)