Prăbuşire

Cupola toată s-a crăpat,
Şi cade şi cheia de boltă.
Şi-n cioburi de vitraliu stă corpul tău tăiat,
Pe faţa ta nu-i urmă de revoltă!

În jurul tău o catedrală-ntreagă cade,
S-a dus şi crucea şi cealaltă navă,
În candeli, de pomană uleiul încă arde.
Doar temelia a rămas neştiutoare-ntreagă.

Simte doar vag cum de pe-altar căzut-a crucea,
Şi ultimul vitraliu cum se sparge.
Veni-va un potop cu stropi de veacuri
Şi catedrala-o va cuprinde între alge.

Adevărul despre minciună şi minciuna despre adevăr

Adevărul este că există un adevăr despre orice. Chiar şi despre minciună. La fel, se poate minţi în legătură cu orice. Dacă stăm puţin să ne gândim, poţi transforma în minciună numai un adevăr.Minciună şi adevăr. Adevăr şi minciună. Două împărăţii identice cu cele din basme, a căror graniţe nu se cunosc niciodată.
După părerea mea, fiecare dintre noi a păşit pe teritoriul ambelor. Se spune că adevărul te eliberează, dar la fel de bine se poate spune că minciuna te salvează. Ce-i drept, doar temporar, dar te poate salva. Cele două mulţimi se intersectează conţinând elemente opuse dar nu diferite. Un adevăr spus pe jumătate este o minciună. Graniţa dintre cele două concepte e mai subţire decât plasa celui mai discret păianjen.
Mulţi preferă o gogoaşă dulce şi umflată, lipiei subţiri şi sărate. Dar care ţine totuşi de foame? Stau şi mă întreb dacă tăinuirea unui adevăr se cheamă tot minciună dar nu găsesc imediat un răspuns aşa că rămân meditând. Minciuna este ca un fel de anestezic. Calmează, amână, dar nu vindecă. Adevărul răneşte, doare , dar permite timpului să vindece rana.
Minciuna poate fi mare, mică (sau după caz, letală). Poate fi vinovată sau nevinovată. Nevinovate sunt (în mod eronat,cred eu) considerate cele mici sau/şi cele oarecum îndreptăţite. O fi îndreptăţită o minciună a cărei scop este evitarea declanşării suferinţei cuiva? Poate da, poate nu, dar uneori pare necesară. Noi toţi trăim într-o minciună generală în care ne complacem atât de mult încât o luăm drept adevărul cel mai pur.
Vorbind de minciună nu putem să nu ne legăm de opusul ei, adevărul. Probabil Cel de Sus a considerat că între noi, adevărul ar produce numai haos. Odată ce oamenii Îl resping pe El, adevărul suprem nu ne putem aştepta să accepte alte adevăruri. Nu au acceptat adevărul Învierii şi unii nici pe cel al vieţii de dincolo.Şi , da, adevărul creează haos. Creeză haos pentru că nu este apreciat la adevărata valoare. Adevărul este o unealtă pe care nu ştim defel s-o folosim. E o noţiune abstractă şi utopică pentru rasa umană.
În ciuda tuturor acuzelor aduse la adresa minciunii, ea poate fi salvarea unor situaţii limită, deşi urmările depistării au un efect mult amplificat. Minciuna e o medalie ,de la gâtul oricărui om, ce e aurită pe faţa vizibilă , dar mâncată de rugină pe reversul ce e atât de aproape de inima noastră. V-aţi gândit vreodată că poate va rugini şi inima dacă va fi prea mult în contact cu rugina?
Din punct de vedere al religiei minciuna este un păcat. Ia ghiciţi cine au fost primii mincinoşi din lume? Exact: Adam şi Eva! Când Preaînaltul îi întreabă dacă au mâncat din Pomul Cunoaşterii, ei neagă. În momentul ăsta minciuna i-a pierdut. Dacă recunoşteau, îmi dau voie să cred că Dumnezeu i-ar fi iertat. Aşadar minciuna nu e aplicabilă când vine vorba de Dumnezeu, Adevărul suprem. Pe El nu-l poate minţi nimeni.
Sentimentele nemărturisite pot fi o minciună? Odată ce asumarea lor înseamnă adevăr atunci da, e minciună. Îţi minţi propriul suflet şi te dai singur de gol. Minţindu-te pe tine însuţi te înjoseşti faţă de propria persoană.
Asemenea lucruri se întâmplă din cauza faptului că adevărul este văzut ca un pericol, mai ceva decât o cisternă rămasă fără frâne şi direcţie, plină ochi cu benzină, ce se îndreaptă direct spre...ghici....o benzinărie. Conceptul de adevăr se manifestă prin sinceritate. Cei care îşi fac un obicei din a folosi acest instrument numit sinceritate, sunt văzuţi ca nişte nebuni, ciudaţi, în orice caz, oameni de neînţeles. De ce? Pentru că adevărul nu înseamnă nici lapte şi nici miere. Adevărul şi sinceritatea îl pot afecta direct(şi poate nu într-un mod plăcut) pe utilizator. Uneori aceştia pot fi văzuţi ca nişte adevăraţi masochişti ( ştiu,e cam dur termenul) deoarece nu sunt preocupaţi excesiv de repercursiunile adevărurilor spuse.
Dacă tot am bătut câmpii în sfera conceptelor, atunci mă văd nevoită să aduc în discuţie ideea de suferinţă. Gândul suferinţei este cel care va reuşi să încline într-un final balanţa pe talgerele căreia se află pe de-o parte adevărul şi pe de altă parte minciuna. Ideea că suferinţa e pentru cei slabi, este o minciună. Adevarul e că suferinţă este lucrul la care ne gândim când suntem pe punctul de a lua o decizie. Fie că este vorba de o suferinţă fizică sau sufletească, fie că este suferinţa (posibilă) a propriei persoane sau a altuia, mereu ne face să ne oprim şi să cugetăm. Adevăr sau minciună? Care dintre ele va face persoana să sufere? În mod cert, adevărul. Şi minciuna dar doar dacă va fi descoperită. Partea proastă la minciună e că este un produs perisabil şi are un termen de valabilitate scurt (un alt mod de a spune că are picioare scurte). Chiar şi în cazul descoperirii minciunii ,adică atunci când adevărul iese la suprafaţă, tot el este cel care răneşte. Veşnicul vinovat, nevinovat. Suferinţa aceasta este un fel de sevraj după o lungă dependenţă de drogul numit minciună.
În concluzie nu suntem decât nişte drogaţi ce ne consolăm cu gândul că n-am avut decât intenţii bune. Dar nu uitaţi: drumul spre Iad e pavat,nu cu pavele, ci cu bune intenţii. Dar ce-ar fi să nu mai avem nevoie de minciună? Ce-ar fi să ne gândim la acea posibilă suferinţă înainte să-i creem precedentul? Ia, să reuşim! Nu spun „să încercăm” pentru că încercatul se potriveşte de minune în sertarul cu „bune intenţii”.

Dependenti de libertate

Monodialog (partea 1)

Am ajuns la concluzia că nu eşti decât un inventator, un inginer ce vrea să-Şi testeze învenţia patentată. După atâtea milenii, încă speri că va fi o invenţie reuşită. Tu încă speri că următoarea serie va fi cea reuşită. Sau, i-Ai creat şi le-Ai dat drumul. Le mai întorci din când în când cheiţa. Aşa-i că eşti curios? Norocul Tău că eşti nemuritor! Vrei să vezi până unde pot ajunge. Decădere şi revoltă. Te plagiază. Ţi-au furat învenţia. Şi parcă le spusesei să nu fure. Te fură în fiecare zi. Te fură şi te vând. Şi la propriu şi la figurat. Acum, pe... 40 de mii de arginţi. Ce să-i faci... inflaţia!

Hipnoza cuvintelor

Incursiune

Între pereţi auriţi,
Două cuvinte medievale
Fac mult ecou
Între patru dale,
De ciment.
Aer vechi de regiment.
Parfum înecăcios de naftalină.
De flori nu se atinge o albină-
Sunt de plastic.
Cât de sarcastic, sună azi puterea
Poporului ce-şi strigă vrerea.
S-a mai deschis, cu şase tonuri culoarea.
Păcat-aceeaşi, sau mai proastă e "valoarea"?

Vitamina C(eee?)

Dacă elevii minunatului liceu ar fi întrebaţi ce părere au de cabinetul medical al şcolii, majoritatea ar spune: Foarte BUN. Acum să se înţeleagă şi din cine este alcătuită această majoritate: din cei cu scutiri semi măsluite peste care tovarăşa asistentă şi tovarăşa doctoriţă vor trece cu vedere hârâind în legea lor ceva despre partea din dreapta jos a documentului ori din cei care acuză simptome dintre care mai diverse la orele unde n-o duc roz pentru a trage de timp. În cazul celor cu adevărat suferinzi, există câteva (puţine) variante. Una dintre ele este reprezentată de unul din seria de bileţele învăţate pe de rost „Sunt în şcoală; Sunt la Hogaş;Sunt la secretariat;Sunt în concediu”. În ceea ce priveşte prezenţa, să fim înţeleşi, a te simţi rău până în ora 8 este interzis chiar şi atunci când ai ore de la 7. Programul începe după 8. Şi acum să luăm în calcul şi varianta cea mai fericită, în care te îmbolnăveşti după ora 8 şi în care există cineva la cabinet. În cazul în care ai întrerupt-o din molfăitul unui covrig vei fi tratat cu privirea „Hai zi mai răbdi că mi-i foami”. Bănuiesc, că personalul prezintă o calificare superioară ţinând cont de remediul universal, primit pentru orice afecţiune. Nu, nu este vorba de „apa vieţi” ci de prea bine cunoscuta VITAMINĂ C. Te doare capul? Ia o vitamina C! Te doare stomacul? Ia o vitamina C! Te doare piciorul? Ia o vitamina C! Tuşeşti de-ţi scuipi plămânii? Ia o vitamina C! Te doare burta? Ia o vitamina C! Îţi curge sânge din nas? Ia o vitamina C! Şi lista ar putea continua şi mult şi bine. Aşadar,nu sunt de condamnat cei ce au după ei o jumătate de farmacie, chiar cu riscul de a fi decretaţi drogaţi în cazul vreunei percheziţii apărută în urma câte unui incident din acelaşi liceu minunat. Probabil că tratamentul îl recomandă doamna după ce copilul întreabă „CEEE?” atunci când dânsa ridică din umeri cum că n-are ce să-i facă. Mai lăsaţi banii învestiţi în proiecte eco, antreprenoriale şi de tot felul, mai bine aveţi grijă de elevi!