Adevărul este că există un adevăr despre orice. Chiar şi despre minciună. La fel, se poate minţi în legătură cu orice. Dacă stăm puţin să ne gândim, poţi transforma în minciună numai un adevăr.Minciună şi adevăr. Adevăr şi minciună. Două împărăţii identice cu cele din basme, a căror graniţe nu se cunosc niciodată.
După părerea mea, fiecare dintre noi a păşit pe teritoriul ambelor. Se spune că adevărul te eliberează, dar la fel de bine se poate spune că minciuna te salvează. Ce-i drept, doar temporar, dar te poate salva. Cele două mulţimi se intersectează conţinând elemente opuse dar nu diferite. Un adevăr spus pe jumătate este o minciună. Graniţa dintre cele două concepte e mai subţire decât plasa celui mai discret păianjen.
Mulţi preferă o gogoaşă dulce şi umflată, lipiei subţiri şi sărate. Dar care ţine totuşi de foame? Stau şi mă întreb dacă tăinuirea unui adevăr se cheamă tot minciună dar nu găsesc imediat un răspuns aşa că rămân meditând. Minciuna este ca un fel de anestezic. Calmează, amână, dar nu vindecă. Adevărul răneşte, doare , dar permite timpului să vindece rana.
Minciuna poate fi mare, mică (sau după caz, letală). Poate fi vinovată sau nevinovată. Nevinovate sunt (în mod eronat,cred eu) considerate cele mici sau/şi cele oarecum îndreptăţite. O fi îndreptăţită o minciună a cărei scop este evitarea declanşării suferinţei cuiva? Poate da, poate nu, dar uneori pare necesară. Noi toţi trăim într-o minciună generală în care ne complacem atât de mult încât o luăm drept adevărul cel mai pur.
Vorbind de minciună nu putem să nu ne legăm de opusul ei, adevărul. Probabil Cel de Sus a considerat că între noi, adevărul ar produce numai haos. Odată ce oamenii Îl resping pe El, adevărul suprem nu ne putem aştepta să accepte alte adevăruri. Nu au acceptat adevărul Învierii şi unii nici pe cel al vieţii de dincolo.Şi , da, adevărul creează haos. Creeză haos pentru că nu este apreciat la adevărata valoare. Adevărul este o unealtă pe care nu ştim defel s-o folosim. E o noţiune abstractă şi utopică pentru rasa umană.
În ciuda tuturor acuzelor aduse la adresa minciunii, ea poate fi salvarea unor situaţii limită, deşi urmările depistării au un efect mult amplificat. Minciuna e o medalie ,de la gâtul oricărui om, ce e aurită pe faţa vizibilă , dar mâncată de rugină pe reversul ce e atât de aproape de inima noastră. V-aţi gândit vreodată că poate va rugini şi inima dacă va fi prea mult în contact cu rugina?
Din punct de vedere al religiei minciuna este un păcat. Ia ghiciţi cine au fost primii mincinoşi din lume? Exact: Adam şi Eva! Când Preaînaltul îi întreabă dacă au mâncat din Pomul Cunoaşterii, ei neagă. În momentul ăsta minciuna i-a pierdut. Dacă recunoşteau, îmi dau voie să cred că Dumnezeu i-ar fi iertat. Aşadar minciuna nu e aplicabilă când vine vorba de Dumnezeu, Adevărul suprem. Pe El nu-l poate minţi nimeni.
Sentimentele nemărturisite pot fi o minciună? Odată ce asumarea lor înseamnă adevăr atunci da, e minciună. Îţi minţi propriul suflet şi te dai singur de gol. Minţindu-te pe tine însuţi te înjoseşti faţă de propria persoană.
Asemenea lucruri se întâmplă din cauza faptului că adevărul este văzut ca un pericol, mai ceva decât o cisternă rămasă fără frâne şi direcţie, plină ochi cu benzină, ce se îndreaptă direct spre...ghici....o benzinărie. Conceptul de adevăr se manifestă prin sinceritate. Cei care îşi fac un obicei din a folosi acest instrument numit sinceritate, sunt văzuţi ca nişte nebuni, ciudaţi, în orice caz, oameni de neînţeles. De ce? Pentru că adevărul nu înseamnă nici lapte şi nici miere. Adevărul şi sinceritatea îl pot afecta direct(şi poate nu într-un mod plăcut) pe utilizator. Uneori aceştia pot fi văzuţi ca nişte adevăraţi masochişti ( ştiu,e cam dur termenul) deoarece nu sunt preocupaţi excesiv de repercursiunile adevărurilor spuse.
Dacă tot am bătut câmpii în sfera conceptelor, atunci mă văd nevoită să aduc în discuţie ideea de suferinţă. Gândul suferinţei este cel care va reuşi să încline într-un final balanţa pe talgerele căreia se află pe de-o parte adevărul şi pe de altă parte minciuna. Ideea că suferinţa e pentru cei slabi, este o minciună. Adevarul e că suferinţă este lucrul la care ne gândim când suntem pe punctul de a lua o decizie. Fie că este vorba de o suferinţă fizică sau sufletească, fie că este suferinţa (posibilă) a propriei persoane sau a altuia, mereu ne face să ne oprim şi să cugetăm. Adevăr sau minciună? Care dintre ele va face persoana să sufere? În mod cert, adevărul. Şi minciuna dar doar dacă va fi descoperită. Partea proastă la minciună e că este un produs perisabil şi are un termen de valabilitate scurt (un alt mod de a spune că are picioare scurte). Chiar şi în cazul descoperirii minciunii ,adică atunci când adevărul iese la suprafaţă, tot el este cel care răneşte. Veşnicul vinovat, nevinovat. Suferinţa aceasta este un fel de sevraj după o lungă dependenţă de drogul numit minciună.
În concluzie nu suntem decât nişte drogaţi ce ne consolăm cu gândul că n-am avut decât intenţii bune. Dar nu uitaţi: drumul spre Iad e pavat,nu cu pavele, ci cu bune intenţii. Dar ce-ar fi să nu mai avem nevoie de minciună? Ce-ar fi să ne gândim la acea posibilă suferinţă înainte să-i creem precedentul? Ia, să reuşim! Nu spun „să încercăm” pentru că încercatul se potriveşte de minune în sertarul cu „bune intenţii”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu