Operațiunea ”Monstrul”

          Ceva de băut, vă rog, să pot și eu să întreb:”Eu cu cine votez?”
          Dacă în textul lui Nenea Iancu alegătorul e cel care-și pune problema în ceea ce îl privește pe el și votul său, zilele astea observ că toată lumea își pune problema asta în ceea ce îi privește pe ceilalți, inclusiv în ceea ce mă privește. Măcar știm sigur candidații. Dacă până mai ieri vedeam totul ca pe un întreg omogen cu micile conflicte interne de rigoare, cu micile bisericuțe aproape nevinovate, astăzi am senzația că iceberg-ul se crapă necontrolat și că toată treaba începe să semene cu gheața zdrobită dintr-un cocktail, totuși, de aceeași culoare.
          Acum e momentul să-ți aduci aminte de toate datoriile, toate ”recunoștințele” și mai ales toate răzbunările promise de mult, nu? Scoateți morții de la naftalină, deci! Acum e momentul să vezi cât valorezi tu...și părerea ta. Trebuie, eventual, să te vinzi, dar scump, că nu poți în fiecare an. Umplem pereții cu susținere, comentăm malițios, jucăm dur, eventual, pe o singură carte. Aruncăm năvoade cu ochiuri largi sperând să prindem pești mari. Ei bine, chiar dacă prima impresie ar putea spune altceva, mă simt o hamsie, deci nu vreau să am de-a face cu năvodul ăsta! Poate că sunt unul din peștișorii din acvariul lui Iona lui Marin Preda. Măcar lăsați-mă să îmi închipui că înot într-un ocean. Aș putea să ”fur” viermișorul din fiecare undiță plasată strategic pe același mal și gata. Dar nu, prefer să înot în ape ”internaționale” și țin să anunț lucrul ăsta.
          Fie ca cel mai priceput pescar să prindă ”monstrul”!
          Între timp...povestește-mi ceva frumos! (http://www.youtube.com/watch?v=_XURBEh9CYE)

Jurnalul clientului nemulțumit II

          Da, da, da, e vacanță. Căminul s-a golit treptat, frigiderul meu la fel. Mintea, însă, nu. Stomacul vrea și el să depășească limita de avarie. Soluția e una singură: cumpărături! Îmi plimb hotărâtă coșul prin hypermarket. Orice abatere de la planul inițial poate avea efecte dezastruoase asupra bugetului. Și totuși...sfatul repetitiv al mamei:”Să îți iei fructe!” are efect. În stânga portocale, în dreapta portocale. Mărimi diferite, soiuri diferite, prețuri diferite, coduri diferite...cred că și gusturi diferite.        
          Aleg câteva portocale roșii...mă rog, cele mai roșiatice decît restul. Sunt de mărimea mandarinelor. Le cântăresc și merg la casă. ”Dhoamna” de la casă le ia, se uită pe etichetă și mă întreabă:
Dhoamna:   - Dar astea sunt portocale roșii?
Eu: - Da.
D (către un gardian): - Astea sunt portocale roșii?
Gardianul: - Cre'că...
D: - Așa de mici?
          Nu știu dacă a convins-o părerea nesigură a gardianului, moaca mea sau coada care se făcuse la respectiva casă, dar cert e că a cedat și a scanat portocalele. Păi de ce Doamne iartă-ma crezi că ți-as cumpăra portocale de 4 lei kg la preț de portocale roșii, adică 5 lei și ceva kg? Aloo!
În fine, îmi pun cumpărăturile într-o sacoșă și mă îndrept spre ieșire. Îmi ia câteva secunde să sesizez că nu mi-a dat bonul așa că mă rog să nu mă oprească vreun ”nene” gardian să verifice bonul. Pfiu...aer rece și curat!
          Trebuie să trec pe la o florărie, e ziua unei mătuși. Aleg 3 trandafiri și îi explic că nu vreau 2 metri de celofan pe ei, ci doar o panglică discretă. Înșfacă cu talent rola de panglică și taie vreo jumătate de metru. Îi face un nod strașnic și apoi începe să cârlionțeze capetele cu un foarfec, fix lângă cartonul pe care are o bucată mușcată de pizza. Nu mai are rost să spun că panglica aia s-a frecat de bucata de pizza pe toate părțile...dacă era celofan nici nu vreau să mă gândesc. Sper din tot sufletul ca buchetul să nu miroasă a salam.

          Apropo de portocalele roșii...gust ușor diferit, dar nu prea sunt roșii.

Donație cu cântec...

E 20 ianuarie și plouă într-un mod nesuferit. Umbrela chinezească, împrumutată, care pare să nu mai reziste mult și genunchii reumatici, proprietate personală, prevestesc fenomene anormale. În fața Primăriei presa e strânsă în jurul cuiva care dă declarații...mă întreb de ce ar da primarul ori viceprimarul declarații în ploaie și de ce la fără 5 minute, când ei în general întârzie jumătate de oră. M-am liniștit, nu e nici unul dintre ei. Un individ de aproximativ 30 și ceva de ani, înalt, elegant și deținător al unei mustăți asemănătoare cu cea a lui Salvador Dali, stă lângă Ciprian Porumbescu și Barbu Ștefănescu Delavrancea (lângă busturile lor, ce credeați?) și vorbește însuflețit despre actul de donație pe care îl face astăzi urbei. Trebuie să recunosc că are o alură excentrică, doar e artist! Mă gândesc că am ratat subiectul. Ba deloc! Prind povestea din mers. Aflu că e sculptor, se numește Alin Neacșu și a realizat două dintre cele trei busturi furate in luna martie 2013 din Parcul Copou. Pe Nicolae Gane îl are încă în lucru. Are în mână un act de donație cu număr de înregistrare.
În biroul de presă, purtătorul de cuvânt al instituției apare pentru a da porția zilnică de declarații oficiale și seci, porția de statistici reci și de non-atitudini. Cu asta se hrănește presa locală. Odată cu jurnaliștii, în încăpere intră și artistul care îl întreabă pe reprezentantul instituției cui ar trebui să dea actul de donație. Dialogul dintre ce doi a căpătat o tentă deloc pașnică în condițiile în care purtătorul de cuvânt a abordat o atitudine ostilă din prima secundă în care a fost abordat. N-o să vă plictisesc cu transcrierea integrală a înregistrării ce se găsește pe internet, câteva replici sunt de ajuns:
Sebastian Buraga, purtător de cuvânt Primăria Iasi - Alin Neacșu

A.N.: “Eu le-am adus și trebuie băgate în clădire...”.

S.B.: “De ce?”

A.N.: “Păi eu ce să fac cu ele?”

S.B.: “Și eu ce să fac cu ele?”.

P.S. Discuția s-a încheiat, artistul a plecat, conferința s-a terminat...busturile la intrare în Primărie le-au lăsat!

P.P.S. Acum că am terminat de scris și trimis știrea seacă și neutră despre subiect, mi-am permis să scriu și pe blog...așa cum simt eu. Toată presa a înclinat balanța într-una dintre părți...dar eu...cum am învățat la școală, parol!

Bilanț

2013 a fost un an...că doar nu putea să fie doi. Dacă nu m-ar anunța toată lumea, probabil că nici nu aș sesiza că se termină. Dacă tot conștientizez asta, am zis, hai să fac și eu bilanțul. În ciuda 13-ului din coadă, a fost un an bun: cu reușite, cu dezamăgiri, cu zâmbete, cu lacrimi. Nu, nu m-am apucat de luat agenda de la A la Z. Nu am nici timp și nici dispoziția necesară. Cei care îmi sunteți dragi vă știți și știți și ce vă doresc. Nu trebuie să vă amintesc fix azi. Îmi sunteți dragi tot anul. Distrați-vă acum, nu se știe ce aduce anul ăsta care vine! P.s. Sper că nu a sunat apocaliptic...

Jurnalul clientului nemulțumit

Nu sunt o bună actriță în rolul de cumpărător. Poate și din cauză că nu joc rolul prea des. Nici măcar în joacă, așa cum fac majoritatea oamenilor pentru a umple o porțiune de timp. Merg în magazine și se prefac că ar căuta ceva. Dacă vreau la muzeu, mă duc la muzeu, nu la mall. Să revenim. Caut o pereche de pantaloni. Nu am multe pretenții. Vreau să fie suficient de lungi,, să fie conici în partea de jos, să nu fie din material lucios sau elastic și să aibă buzunare! Neapărat buzunare! Nu că aș avea cu ce să le umplu...dar să fie! Mă plimb de la un stand la altul. Marfa e înghesuită, așezată aleatoriu, fără vreun criteriu anume. Materiale, culori și modele diverse împart același spațiu mic închiriat la un preț invers proporțional cu suprafața. Îmi dau seama că cele câteva criterii stabilite la începutul aventurii mele de cumpărător nu sunt de ajuns. Mai adaug câteva. Să nu aibă sclipici, broderii sau alte accesorii metalice. Operațiunea CABINA DE PROBĂ începe. Încep să mă gândesc că ar trebui dată o lege prin care cabinele de probă să nu aibă mai puțin de 1 metru pătrat. Mi-am călcat propriile bombeuri de cel puțin 5 ori în timp ce probam o singură pereche de pantaloni. Cabina de probă coincidea și cu depozitul de marfă al standului. E interesant cum mărimea 36 de la un anumit model poate fi mai mare decât 40-ul de la alt model. Am probat pantaloni bleu-marin, gri, negri, cu dungă, fără dungă, cu talie înaltă, cu talie joasă...și totul fătă vreun rezultat vizibil. Încă puțin și aș fi avut impresia că mi-am cumpărat o pereche de pantaloni invizibili precum nu-știu-care împărat din nu-știu-care poveste...bine că nu am ajuns și la stadiul la care să-i port. O zi de shopping ratat încununată de o ceașcă de ceai!

Jurnal de drum

          Cu ghiozdanul în spate și cu câte o geantă în fiecare mână, ajung la autogară. Șoferul microbuzului îmi ia cele două genți și, până să apuc eu să obiectez ceva, le îngrămădește răsturnate peste restul bagajelor. Tot ce pot să sper acum este că bagajele mele și ale celorlalți nu vor fi botezate cu ciorba de pui a mamei. Găsesc loc liber în al treilea rând, la geam. Îmi place să mă las furată de peisaj și să pot căsca în voie cu fața spre geam, fără să pun mâna la gură.
          O fată pe care o cunosc din vedere se oprește în dreptul meu și întreabă dacă locul de lângă mine e ocupat. Îi zic mai întâi ”Salut”, să-i arat că eu încă o mai cunosc de când circulam amândouă cu troleibuzul. Cred că face un exercițiu de memorie, dacă e să mă iau după expresia de pe fața ei. Își lasă geanta să-mi țină companie și coboară pentru o repriză de pupături și îmbrățișări cu părinții.
          Urcă, dar își continuă repriza de pupici și semne de la revedere cu ”babacii” prin intermediul geamului din stânga mea. Trebuie să recunosc că nu am înțeles din prima secundă ce căuta capul ăla gras, chel și cu o mustață de-o palmă, lângă geamul meu. Mai rămâne să scoată ea o batistă albă pe care să mi-o fluture în față. Încerc să fac abstracție de dialogul lor mut. Stau pe scaun de parcă mă feresc să nu mă atingă vreo bezea de-a lor. Cred că ar fi alergat și după microbuz, dar își parcaseră caleașca albă 4x4 neregulamentar și blocau fix calea de acces în autogară, așa că au trebuit să plece. Țin ghiozdanul în brațe, închid ochii și las muzica de la radio să mă adoarmă. Somn ușor!

Zi de Iași IV

          A început toamna, a început facultatea, a început frigul. Pornesc pe jos spre Auchan la niște cumpărături. Nu-mi mai simt urechile, dar încep să aud sunete ciudate pe Bulevardul Ștefan cel Mare. Oare am auzenii? Sunet de motoare ambalate? Nu era pietonal? Mașini multe, colorate, cu o sumedenie de abțibilduri, sunt parcate pe stânga și pe dreapta, în spic sau fără vreun model anume. Puțin mai încolo de Mitropolie e un fel de rampă de lemn pe care mașinile, una câte una, urcă și opresc un minut coborând geamul în jos. Un domn cu o atitudine și o ținută oficială schimbă câteva vorbe cu echipajele. Ridic privirea spre un banner ce mă informează că ce se desfășoară acolo este ”Raliul Iașului”. Domnul nu e nimeni altul decât viceprimarul Mihai Chirica, dându-le cel mai probabil binecuvântarea participanților.

          Aș rămâne să mă uit, dar trebuie să ajung înapoi la cursuri în curând și nici cumpărăturile nu le-am făcut. Mă mulțumesc cu broșura primită în fața Palatului și cu cele câteva poze făcute cu telefonul.

          Raliul Iașului a avut loc în data de 4-5 octombrie 2013 și a avut un traseu pe care nu l-am înțeles de pe hărți, dar vă pot spune că a inclus Cioca-Boca, Dobrovăț, Păun, Sinești ori Mădîrjac.

          Cel mai mult mi-a plăcut mașina acestui domn extrem de sincer!