Zi de Iași IV

          A început toamna, a început facultatea, a început frigul. Pornesc pe jos spre Auchan la niște cumpărături. Nu-mi mai simt urechile, dar încep să aud sunete ciudate pe Bulevardul Ștefan cel Mare. Oare am auzenii? Sunet de motoare ambalate? Nu era pietonal? Mașini multe, colorate, cu o sumedenie de abțibilduri, sunt parcate pe stânga și pe dreapta, în spic sau fără vreun model anume. Puțin mai încolo de Mitropolie e un fel de rampă de lemn pe care mașinile, una câte una, urcă și opresc un minut coborând geamul în jos. Un domn cu o atitudine și o ținută oficială schimbă câteva vorbe cu echipajele. Ridic privirea spre un banner ce mă informează că ce se desfășoară acolo este ”Raliul Iașului”. Domnul nu e nimeni altul decât viceprimarul Mihai Chirica, dându-le cel mai probabil binecuvântarea participanților.

          Aș rămâne să mă uit, dar trebuie să ajung înapoi la cursuri în curând și nici cumpărăturile nu le-am făcut. Mă mulțumesc cu broșura primită în fața Palatului și cu cele câteva poze făcute cu telefonul.

          Raliul Iașului a avut loc în data de 4-5 octombrie 2013 și a avut un traseu pe care nu l-am înțeles de pe hărți, dar vă pot spune că a inclus Cioca-Boca, Dobrovăț, Păun, Sinești ori Mădîrjac.

          Cel mai mult mi-a plăcut mașina acestui domn extrem de sincer!

De prin holuri adunate...

          La ușa spitalului e aglomerație. Nu, nu s-a spart conducta cu pacienți de la cine știe ce accident. Portarul și atitudinea lui marțială ocupă toată ușa. În spatele lui o tănțică dă cu mopul de trei ori în același loc. Nu putem face altceva decât să așteptăm. Atitudinea omulețului dispare în momentul în care o doamnă în halat roșu se strecoară pe lângă el de parcă nici nu l-a observat. Reușește chiar să-i smulgă un ”Săru'mâna”. Odată creată breșa toată lumea începe să vrea să treacă. Începe să întrebe pe fiecare în parte unde are treabă și să-i direcționeze astfel încât să nu lase urme prea multe pe pardoseala udă. Mergem până la scări. Dăm de altă barieră umană.Cică trebuie să așteptăm doctorul acolo. Peste tot aud cuvântul ”comisie”. ”Pentru comisie, trebuie să vină comisia”. Personalul de întreținere pare conectat la 380 volți. Doi îndivizi spală geamurile ușilor de la intrare și apoi lipesc un autocolant pe care reușesc să-l citesc în oglindă ”AMBULATORIU INTEGRAT”.

          Portarul nr.2 umblă cu un recipient asemănător cu cel de la soluția de curățat geamuri și stropește la întâmplare, cam din metru în metru, fără o țintă precisă. Ajunge în dreptul meu, mai face un pas și stropește din nou. Particulele se lipesc rapid de ochelarii mei. Încep să-mi dau seama care e scopul acțiunii...se presupune că parfumează holul. Cum să-ți explic...mirosul dulce îmi amintește de guma aia ieftină, cu ”tatuaj”, pe care o molfăiam când eram pe la grădiniță. Bleah! Aflu componența ”comisiei”...primarul(Mun. Roman) și președintele CJ(Neamț).
          Ce pot să zic? Cred că dacă nu lipeau autocolantul ăla se rătăceau și dacă nu le mirosea a gumă de mestecat ci a clor...ar fi avut nevoie de o consultație la gastroenterologie.
          În timp ce urc mașina pe rampa pentru ambulanțe pentru a-mi prelua pacienta mă gândesc cu un soi de satisfacție cum ar fi dacă ar apărea acum ”comisia” într-o mașină ”bengoasă” și m-ar claxona.

Zi de Iași III

          Nu, nu m-am trezit de dimineață și în consecință nici nu am ajuns departe. Am ajuns însă suficient de aproape de anumite momente astfel încât să am ceva de scris. Plec spre un eveniment ce are loc într-un anticariat. Cum întru pe Bulevardul Chel, văd câțiva tineri promoteri la Coca-Cola. Doi sunt pietoni iar o a treia pedalează din greu la o bicicletă ingenioasă ce are în față o ladă (probabil frigorifică). Or fi crezut că dacă merg pe bulevard or da de lume selectă. Au nimerit însă într-o adunătură de fuste colorate și de picioare mici și aproape desculțe care i-au luat cu asalt ca pe dealul Plevna. Aproape că am văzut în ochii lor cum își transmiteau codul pentru ”s.o.s.diversiune”. Primii doi scot strategic din ladă vreo 3-4 doze pe care le desfac, captând astfel atenția cârdului, în timp ce tânăra pe bicicletă le transmite că nu mai sunt și se retrage în grabă spre străduța din spate de la CJ. Dinspre Piața Unirii mai vine o bicicletă promoțională. Biciclistul zâmbește...presimt că o să-i treacă starea asta euforică căci doi puradei semi-desculți și semi-dezbrăcați tocmai își dau ghionturi și își anunță unul altuia noua pradă.
          N-am stat să văd cum s-a descurcat tipul. Umpic mai încolo, în față la Mitropolie un escavator se crede macara și ridică un tub mărișor, cu diametru de măcar 50 cm, pe care câțiva muncitori în salopete îl direcționează manual spre trotuarul opus, trotuar pe care trec pietoni și care dintr-o dată nu știu pe unde s-o apuce. Toate astea fix în fața primăriei. Măsuri de protecție, ceva? Indicatoare pentru ocolire?

          Ajung la evenimentul respectiv. Ascult, citesc și privesc scrisori/poezii de-a lui Minulescu. Nici nu stiu când au trecut trei ore. Locație deosebită, oameni deosebiți. Trebuie însă să mă și întorc. Ajung tot pe Bulevardul Chel. Escavatorul și muncitorii au dispărut. Calc pe frunze galbene...o fi venit deja toamna? În față la Mitropolie un grup de tineri zgomotoși îmi distrug momentul de meditație. Un om îmbrăcat sărăcăcios le taie calea. Are în mâna stângă o sacoșă veche iar în dreapta câteva cărți. Se pare că le vinde. Grupul trece râzând și mai tare. Unul din zgomotoși rămâne în urmă și îi întinde o bancnotă de 1 leu și dă să plece. Omul insistă însă să-i dea o carte. O ia pe prima și se alătură grupului care acum îl are pe el ca subiect de glume. ”Ce carte ți-ai luat, băi?” Răspunsul: ”Pătratul are 3 laturi.” Alte referințe despre carte nu am.
          Mi-am continuat drumul spre casă. Luna stătea ca un reflector deasupra complexului Pallas, nu că ar mai avea nevoie de strălucire, ceasul de la palat anunță ora 22 dar sunetul e acoperit treptat de muzica de la terasa din vale, un biciclist trece în viteză pe lângă mine, doi câini comunitari vor să treacă strada și bate ușor vântul. O seară de Iași înteresantă. Aproape am ajuns. Văd Podul Roș.

U&T

          Ați observat în ultimul timp prin Iași o bicicletă ce pare că-și dă ultima suflare și la fel pare a face și ”pedalantul”? Dacă da, eu eram.
          Mi-am făcut în ultimul timp un obicei din a mă plimba seara, când se face răcoare, o oră cu bicicleta. Îmi place mirosul orașului seara. Tot ce e din beton/piatră, odată cu lăsarea serii începe să degaje căldură. La fel și vegetația. Miroase a plante coapte (știu că sună amuzant dar dacă scriam ”iarbă coaptă” toată lumea ar fi interpretat greșit). Îmi place să umblu aiurea prin locuri în care am mai fost cu alte ocazii și să rememorez. Obiceiuri de pensionară, da, știu.
          După ce o cobor pe bătrâna Verona (ăsta e numele ei în acte) pe scări de la etajul II, ajungem în trafic. Ne încadrăm pe prima bandă și mergem spre cea mai apropiată benzinărie. Nu, nu alimentăm. Roțile ei trebuie umflate. Îmi amintesc cum prima oară când am mers la o benzinărie să-i umflu roțile, nenea de acolo m-a întrebat dacă am alimentat. Trebuia să-i zic că da, tocmai am băut un litru de benzină, așa, de sete. Ne credem când pietoni, când mașini, depinde care zonă e mai aglomerată. În funcție de ce ne credem respectăm semafoarele. Când ne credem pietoni ne cam închipuim oamenii ca pe niște jaloane printre care facem slalom. Ups.
          Prietenia noastră durează de 10 ani și sper că o să dureze mult timp de-acum încolo. În primii 8 ani nu a făcut nici măcar o pană. Am împărtășit multe experiențe împreună: învățarea mersului fără mâini, căzăturile, juliturile (ale ei și ale mele) drumurile bune și drumurile proaste, urmăririle cu câini de la stână etc. De jumătate de an am mutat-o în mediul urban și pare că nu îi priește prea tare. Roata de pe spate i-a trebuit complet schimbată în urma unei plimbări extreme iar frâna pe față i-a fost bruscată de persoane necunosctute cât am fost eu plecată în vacanță. O fi de vină aerul...drumurile...sau poate oamenii de la oraș.
          Am senzația că roata de pe față începe să prindă și ea reumatismul bicicletelor. Nu vreau s-o forțez , așa că ne întoarcem acasă înainte să se întunece, că doar nici lumini nu mai avem. Ne-au fost subtilizate.

P.s. U&T= Ursulețul și Tănculețul-numele de cod date nouă de tata. Ghiciți cine și ce e.:)

Zicem sau nu La mulți ani Mariilor?

          E o dilemă care persistă în capul meu de câțiva ani. Prima dată când am conștientizat problema asta a fost după ce l-am auzit pe tatăl meu povestindu-ne ce discutase în pauza de masă cu un inginer de la el de la muncă. Cică ingineru', oltean fiind, s-a trezit că-și amintește într-o zi de 15 august că pe soacră-sa o cheamă Maria. Ia omul un buchet de flori de 5 lei și se duce să-i facă soacrei urările de bine că și așa se cam ciondăniseră tot anul. Să nu zică baba că olteanu de giner'său e om rău. Ce să zic, mai bine nu-și amintea. L-a făcut baba cu ou și cu oțet și cu alte ”condimente” ce le mai avea în repertoriu: ”Ninorocitule, vii azî când îi Sânta Mărie pentru morți? Vrei sâ crăp, nu?”
           Nu prea știu să am Marii în familie, așa că nu m-am izbit personal de problemă decât când a fost vorba de o foarte bună prietenă. Parcă îmi povestise că anul trecut a sunat-o fiul ei să-i zică ”La mulți ani” și ea i-a explicat că trebuie să-i facă urarea abia in septembrie. Deci, mai bine nu.
           Problema se lămurise cumva în capul meu până aseară, la slujba Prohodului Macii Domnului, când preotul ține să precizeze că nu e nici o problemă dacă urăm ”La mulți ani” celor vii (de parcă am putea ura același lucru celor morți). Bine, m-a băgat iar în ceață.
           În biserică însă lumea nu problema asta o dezbăteau. O tanti mai tânără îi explica uneia mai în vârstă că și ea are prăjitor de pâine, dar dintr-ăla vertical, din care sar feliile (plus că mai și gesticulează sugerând cum sar feliile). E clar, discuția e culinară. De atâta post au început să-și împărtășească rețete de pâine prăjită. Gata, de azi e voie la de toate! Și îmi aduc aminte că leguma mea preferată...e porcul.

Viața la țară II

Ce? Credeți că fiecare zi la țară e așa molcomă și tihnită ca cea din postarea anterioară? Vă spulber iluzia cu părere de...bine:)). Nu m-a mai trezit horoscopul de la distanță de două camere ci mama de la distanță de o ureche (plus grosimea pilotei de pe capul meu). ”Hai, gata somnul, avem treabă.” Mă uit la ceas (07:35) și mă gândesc că ieri pe vremea asta îmi începeam al doilea vis. Toată ziua, fie că scoteam covoarele din casă, dădeam cu aspiratorul ori făceam o epurare prin bibliotecă, m-am mișcat în reluare-slow motion- cum ar zice unii. Totul pe un fundal sonor alert format în mare parte din ordinele știm-noi-cui. Cred că privită din afară semănam cu Ferdinand (http://www.youtube.com/watch?v=CGTVRbpAuRo) mai puțin mirositul florilor-unele îmi provoacă alergie. În loc de flori am ”mirosit”, printre timp, toată ziua, paginile cărții începute cu o zi în urmă. Planurile Monstruasei Coaliții au fost singurele care au reușit să-mi doboare plictisul o vreme. În sufragerie mirosea a portocale(poetic, nu?) dar am descoperit că nu era decât un detergent de spălat parchetul.

Viața la țară I

          Am dormit cu geamul deschis. Aseară era cald, s-a răcorit spre dimineață. Acum îmi pare rău că n-am tras măcar draperiile aseară. Îmi bate soarele direct în ochi. Din bucătărie aud știrile dimineții și începutul horoscopului. Strig: ”Dă sonorul mai tare!”. Volumul crește. Încerc să potrivesc ce aud cu realitatea...da, are dreptate. Sar din pat din două mișcări și ajung în bucătărie ” `Neața, fratello”. Ăsta se uită lung la mine și-mi zice că dimineață era când s-a trezit el. O fi fost, nu pot să-l contrazic, că dormeam. Prăjește niște pâine. Îi las avansul ăsta cu  micul dejun și mă duc, să-mi lichidez datoriile față de fauna din curte. Așteaptă toate apă și poate și mâncare. Sunt încă în pijamale. Mestec și înghit greu vreo trei felii. Îmi amintesc de ”crantz crantz crantz”:). Zâmbesc în sinea mea și mă duc să-mi termin cartea. Petrec o ultimă jumătate de oră prin Barcelona jumătății secolului XX. Pe birou mă așteaptă o altă carte ce se vrea a fi roman-foileton. Nu știu prea bine ce vrea să însemne. Iau cartea și ies afară. Mi-am tapițat rudimentar o bancă cu o pătură și o pernă sub un rond de viță de vie nu foarte deasă, prin care pătrund petice de lumină. Arăt ca un dalmațian.
          Căldura evidențiază parfumul unor flori roz sau mov ce stau în bătaia soarelui. Muștele sunt agitate. Dau târcoale unei felii de pepene lăsate de mine pe masă și unor mere căzute. Găinile de prin vecini par să anunțe că au umplut cuibarul. O persoană de etnie strigă pe stradă cât îl țin plămânii că are de vânzare ”Căzane pentru țuică. Doamnaaaaa, nu vreți un căzănel pentru țuică? Ieftin!”. Și-a pus coatele pe poarta mea și așteaptă răspunsul în timp ce, bănuiesc eu, a ”ginit” deja ceva de prin curte. Îl expediez rapid. În urma lui, un puradel tupeist se împinge în poartă cu două lighene de plastic la supra-preț. Zic tupeist fiindcă începe să-mi alunge pisicile ce stăteau întinse pe lețul de sus al propriei mele porți. Îl expediez și pe ăsta și completez în gând cu un ”Hai, sictir, cioară!” Una din pisici vine speriată la mine pe bancă și mi se așează în brațe, fix lângă laptop (da, și el toarce tot la mine în brațe).
          Totul pare atât de patriarhal că începe să-mi sune în cap o melodie folk care începe cam așa: ”locuința mea de varăăă, e la țarăăă...”. Îmi întrerupe melodia zgomotul unui fierăstrău electric din vecini. Îmi iau bagajul și mă mut în casă. ”Dinastia Brătianu” trebuie savurată în liniște.