Vis sau nu, ce mai contează...

Parcă ar fi fost un vis, şi totuşi a fost real. Sunt perfect conştientă de asta , deşi nu sunt sigură că ai fi meritat să te iert. Habar n-am cum ai reuşit tu cu un zâmbet şi câteva cuvinte frumoase să mă faci să mă răzgândesc. Eram atât de hotărâtă că îţi voi cere doar răspunsul la ultima scrisoare (măcar a fost un răspuns sincer..) şi apoi nu voi mai vorbi cu tine niciodată, dar uite că de fiecare dată îmi câştigi iertarea. Şi la naiba, că nici nu te-ai străduit prea tare. Pe când eu inundam perna cu lacrimi, de nervi, tu probabil că îţi sorbeai cafeaua fără să-ţi închipui că pe mine mă deranjează aşa tare privirea Cerberului ăluia nesuferit. Doar imaginea lui Kronos te mai făcea (poate) să-ţi aminteşti că încă exist, aşa "pacoste, o pacoste dulce" cum sunt eu... Capitolul ăsta s-a încheiat cu un blitz şi două cuvinte. Măcar ştiu că povestea va urma...cândva! Până atunci am mai aflat ceva: "Viaţa mea e oricum, numai banală nu!"