Palatul (care nu mai e al) copiilor

E destul de probabil să fi aflat că în curând Palatul Copiilor din Piatra-Neamţ, nu va mai fi al copiilor (prin contribuţia primăriei), ci al unor indivizi care îl vor transforma în cazino.




Nu am văzut nici un portret al lui Socrate Lalu (cel care a donat clădirea spre folosirea ei de către copii), dar mi-l pot imagina ca pe un bătrân burtos, cu barba deasă şi albă, veghind asupra palatului, fără încetare. Mergând agale pe alei, din când în când aruncând câte o privire şi înăuntru şi zâmbind blând şi încurajator unui pici care a scăpat pensula jos din mână, unuia care nu reuşeşte să termine de cântat toate notele de pe portativ, altora care nu reuşesc să găsească rima potrivită la poezie. Râde atunci când se uită la gloata de copii de afară, care se plimbă în nişte maşinuţe cu motor (gândeşte-"cât a mai evoluat tehnologia asta ...").



Mă gândesc ce ar spune Socrate Lalu în ziua în care copiii vor trebui să plece, atunci când de printre copacii din curte nu se vor mai auzi chiote de copii veseli, împreună cu zumzetul albinelor şi ciripitul păsărelelor...ziua în care va începe să se audă zgomot de zaruri şi "zumzetul" ruletei şi cine mai ştie ce...

Mi-l închipui pe bătrânul Lalu, cu ochii umeziţi, la poarta palatului uitându-se îndurerat la ce au făcut urmaşii...şi el care spera că...dar oamenii sunt oameni şi sunt însetaţi de bani. Stă la poartă, pentru că amintirea lui se pierde uşooor, uşoor, între două pagini de istorie. La fel şi gestul lui şi peste încă ceva timp la fel şi clădirea...va rămâne doar o bucată de pământ îmbibat de amintiri, de pe strada Stefan cel Mare.



Şi uneori un bătrânel burtos cu barba albă şi ochi blânzi se va opri să se uite peste gard şi din ochii lui vor apărea două lacrimi...