“Eu sunt alegător…Cum mă cheamă? Ce trebuie să spui cum mă cheamă…vorba vine, sunt alegător?...eu pentru cine votez?”
Sunt gândurile fiecărui cetăţean cu drept de vot zilele astea. Suntem turmentaţi, şi nici măcar de alcool ori de căldura de afară, căci trebuie să recunoaştem că e…Căldură mare, suntem turmentaţi de o turmă de Caţavenci, de o cireadă de Brânzoveneşti şi de un cârd de Farfurizi. Reminescenţe de Răcnetul Carpaţilor se simt a patra putere în Stat.
Unde eşti, nene Iancule, să vezi cât A.E.R.(Aurora Economică Română) S.E.C.(Societatea Enciclopedică Cooperatistă) inspirăm prin toţi porii. Avem conducători cu nume de regi sau de împăraţi (Agamemnon, Traian), Elenele ne aduc viitorul mai aproape de cel al Troiei cu fiecare împrumut Tro(F.M.I)an contractat nici mai mult nici mai puţin decât pentru o glaciaţiune întreagă. Şi când te gândeşti, nene Iancule, că am fost la un moment dat spartani precum cei de la Termopile. Acum ne gândim la cuvânt disecându-l nemiloşi în “termo”(care ne duce cu gândul la căldură şi confort) şi în “pile” (prin care înţelegem spatele nostru cel de toate zilele).
Zoe e o sfântă, nene, iar consortul ei ocupă, la fel ca şi acum o sută şi mai bine de ani, toate scaunele moi ale tuturor “comitetelor şi comiţiilor”. Ba zace chiar turtind şi pluşul fiecărui fotoliu parlamentar. De fapt, dacă stau să mă gândesc bine, câte-o parte din nenea Zaharia Trahanache se află acum în fiecare român care nu vede sau nu vrea să vadă cum ţara este cucerită şi stăpânită de nenumăraţi ESCU. A început de la T (Tipătescu) şi a continuat cu I, cu C, cu B şi acum se pare că şi cu A. O fi sfârşitul erei “ESCU” sau doar un nou început?
Mă opresc în faţa oglinzii şi întreb absentă : ”Tu cu cine ai vota oare, onorabile?”
Sătul probabil de evocările mele, în spatele meu apare nimeni altul decât...nenea Iancu. Mă uit instinctiv peste umăr dar bineînţeles că nu văd nimic. Îi simt totuşi privirea în ceafă şi mă întorc. „Ei, ce trebuie să votezi?”
Încep fără să vreau un dialog cu , cred eu, rodul imaginaţiei mele. „Păi trebuie să spunem DA sau NU demiterii preşedintelui.” „Preşedinte? Parcă eram regat.” „Stimabile, s-au schimbat multe de pe vremea ta!”
Se pare că ultima mea apreciere nu a fost tocmai inspirată, căci atitudinea lui I.L. Caragiale se schimbă brusc printr-un zâmbet ce voia să zică „Eşti sigură?” Nu am ştiut ce să-i răspund acelui zâmbet care se evaporă în valurile bucăţii de sticlă aşa cum apăruse. Toată raţiunea mea nu a reuşit să mă convingă că toată întîmplarea a fost vis. Nu aveam de unde să ştiu ce surpriză îmi pregătea onorabilul.
E vară şi e caniculă la interminabile ghişee la care oameni asudaţi stau ba să plătească, ba să primească câte ceva. Dau să ies, dar un domn între două vârste cu o expresie pişicheră ce i-o pot ghici pe sub mustaţa generoasă mă opreşte zâmbind şi îmi zice „Ai vreo Petiţiune? Ştii care e diferenţa?...” mă întreabă, arătându-mi-i cu degetul pe cei din lunga sală cu ghişee „...aici nu poţi nici măcar să ceri un pahar cu apă. De stat la palavre cu funcţionarul ori de a-i cere batista nici nu poate fi vorba! Ce să-ţi spun despre scaune...sunt personalizate, fiecare având imprimată forma fundului „apropitar”. ” Limbajul şi descrierea onorabilului vi se par cunoscute? Bineînţeles că vi se par....era Caragiale în persoană, care dispăru la fel de discret precum apăruse, înainte să-i pot spune ceva.
Ies să revăd, la panouri, listele cu rezultatele de la BACALAUREAT. Stimabilul stă lângă liste şi râde. Îmi zice „Am dat şi bacaloriatul ăsta! Te numesti cumva Caliopi? Anul ăsta nu te pot ajuta!” spune şi mă lasă din nou cu gura deschisă a întrebare.
Stau în staţie să iau autobuzul spre tribunal. Un pici cu o strălucită carieră de cîntăreţ la operă în faţă şi-a paralizat Cele trei zeiţe protectoare de trei vârste diferite, cu sunetele emise de plămânii săi, s-ar zice, fragili. Una din doamne opreşte fluxul sunetelor stridente îndesând un baton întreg de ciocolată în gura deschisă a copilului. „Ciucalata noastră ce de toate zilele!” îmi şopteşte nenea Iancu peste umăr, după care se îndreaptă spre copil atrăgându-i atenţia că nu e frumos să ţipe aşa tare. „Ce treabă ai tu , urâtule?” îi răspunse mititelul împroşcându-l cu ciocolată pe interesantul costum ce se deosebea de la prima privire de vestimentaţia din jur. Se şterge scârbit şi amuzat în acelaşi timp şi mi se mai adresează odată înainte să dispară în mulţime „Ziceai că s-a schimbat ceva? Poate doar s-a perfecţionat!”.
Urc în autobuz, cobor la tribunal. Sala paşilor pierduţi pare astăzi de-a dreptul lacomă. Mă uit la ceas şi simt că se mai uită cineva la acelaşi ceas, al meu, în acelaşi timp. Vocea de peste umăr continuă ca şi cum am fi în toiul unei discuţii „...am, n-am înfăţişare la douăsprezece trecute fix mă duc la Tribunal...” Vreau să deschid gura să fac un comentariu, dar îmi face semn să tac şi mă ia de braţ împingându-mă spre un colţ retras al sălii unde doi indivizi (pe unul dintre ei trădându-l vestimentaţia specifică de avocat) tocmai încheie o....afacere. Onorabilul meu însoţitor ţine să facă o remarcă „Ce are a face Morala cu cariera de avocat.” Mă bate complice pe umăr şi dispare după obicei.
Rezolv ce am de rezolvat şi hotărăsc să merg într-o Vizită... Ziua de azi aproape m-a exterminat. Simt nevoia să fiu tratată cu un dulceţ. Sunt primită cu căldură, mai mult darul adus de mine decât propria persoană, dar in fine. Doamna G vine grăbită cu o tavă pe care stau într-un echilibru instabil două ceşti cu cafea. În timpul ăsta puişorul ei porneşte într-o cruciadă extrem de târzie, călare pe bicicletă, spre teritoriul inamic/păgân al bucătăriei, teritoriu de unde a apărut cafeaua. Ciocnirea celor două gazde ale mele s-a concretizat într-o cascadă de cafea fierbinte ce se revărsă, înainte de a face cunoştinţă cu un superb covor persan, asupra suviţelor miţoase ale unei reminescenţe canine ce contrasta flagrant cu fundiţa roz şi apretată de la gât. Câinele urlă cu toate corzile vocale disponibile, copilul ţipă speriat, pe când ea, Doamna G, luă căţelul şi îl bagă în chiuvetă lăsând să curgă peste el un jet de apă rece în timp ce se scuză faţă de mine. Eu rămân uimită de viteza cu care se succed evenimentele, neştiind cum aş putea fi de folos. Atât mama cât şi copilul îl pupă tandru pe căţel, copilul chiar lăsând patrupedul să-i muşte din batonul de ciocolată.
Din sticla vitrinei, stimabilul îmi face cu ochiul zâmbind şi-mi zice „Ai văzut? Totul a la fel! Cu cine votezi? Răspunsul îl găseşti doar aflându-te în starea Cetăţeanul T...încă ceva, ai grijă la papuci când pleci!” Sincer, mă aşteptam să găsesc ceva dulceaţă sau ciocolată în tenişi. Când colo, cel care îmi lăsase un cadou electoral fusese acea reminescenţă de Bubico. Doamne, unde-o fi geamul de la tren ori Bismark al ofiţerului Papadopolinei!
