Monodialog (partea 1)

Am ajuns la concluzia că nu eşti decât un inventator, un inginer ce vrea să-Şi testeze învenţia patentată. După atâtea milenii, încă speri că va fi o invenţie reuşită. Tu încă speri că următoarea serie va fi cea reuşită. Sau, i-Ai creat şi le-Ai dat drumul. Le mai întorci din când în când cheiţa. Aşa-i că eşti curios? Norocul Tău că eşti nemuritor! Vrei să vezi până unde pot ajunge. Decădere şi revoltă. Te plagiază. Ţi-au furat învenţia. Şi parcă le spusesei să nu fure. Te fură în fiecare zi. Te fură şi te vând. Şi la propriu şi la figurat. Acum, pe... 40 de mii de arginţi. Ce să-i faci... inflaţia!

Hipnoza cuvintelor

Incursiune

Între pereţi auriţi,
Două cuvinte medievale
Fac mult ecou
Între patru dale,
De ciment.
Aer vechi de regiment.
Parfum înecăcios de naftalină.
De flori nu se atinge o albină-
Sunt de plastic.
Cât de sarcastic, sună azi puterea
Poporului ce-şi strigă vrerea.
S-a mai deschis, cu şase tonuri culoarea.
Păcat-aceeaşi, sau mai proastă e "valoarea"?

Vitamina C(eee?)

Dacă elevii minunatului liceu ar fi întrebaţi ce părere au de cabinetul medical al şcolii, majoritatea ar spune: Foarte BUN. Acum să se înţeleagă şi din cine este alcătuită această majoritate: din cei cu scutiri semi măsluite peste care tovarăşa asistentă şi tovarăşa doctoriţă vor trece cu vedere hârâind în legea lor ceva despre partea din dreapta jos a documentului ori din cei care acuză simptome dintre care mai diverse la orele unde n-o duc roz pentru a trage de timp. În cazul celor cu adevărat suferinzi, există câteva (puţine) variante. Una dintre ele este reprezentată de unul din seria de bileţele învăţate pe de rost „Sunt în şcoală; Sunt la Hogaş;Sunt la secretariat;Sunt în concediu”. În ceea ce priveşte prezenţa, să fim înţeleşi, a te simţi rău până în ora 8 este interzis chiar şi atunci când ai ore de la 7. Programul începe după 8. Şi acum să luăm în calcul şi varianta cea mai fericită, în care te îmbolnăveşti după ora 8 şi în care există cineva la cabinet. În cazul în care ai întrerupt-o din molfăitul unui covrig vei fi tratat cu privirea „Hai zi mai răbdi că mi-i foami”. Bănuiesc, că personalul prezintă o calificare superioară ţinând cont de remediul universal, primit pentru orice afecţiune. Nu, nu este vorba de „apa vieţi” ci de prea bine cunoscuta VITAMINĂ C. Te doare capul? Ia o vitamina C! Te doare stomacul? Ia o vitamina C! Te doare piciorul? Ia o vitamina C! Tuşeşti de-ţi scuipi plămânii? Ia o vitamina C! Te doare burta? Ia o vitamina C! Îţi curge sânge din nas? Ia o vitamina C! Şi lista ar putea continua şi mult şi bine. Aşadar,nu sunt de condamnat cei ce au după ei o jumătate de farmacie, chiar cu riscul de a fi decretaţi drogaţi în cazul vreunei percheziţii apărută în urma câte unui incident din acelaşi liceu minunat. Probabil că tratamentul îl recomandă doamna după ce copilul întreabă „CEEE?” atunci când dânsa ridică din umeri cum că n-are ce să-i facă. Mai lăsaţi banii învestiţi în proiecte eco, antreprenoriale şi de tot felul, mai bine aveţi grijă de elevi!

Transport în comun partea a II-a

O altă dimineaţă frumoasă-aceeaşi suburbie. Pământul îmbibat puternic de ploaia de astă noapte, geme sub greutatea a zeci de prichindei, liceeni şi muncitori, ce aşteaptă nerăbdători să ajungă la destinaţie. Toată lumea cunoaşte pe toată lumea, toată lumea salută pe toată lumea, toată lumea discută cu toată lumea. Aşteptarea asta comună îi face mult mai sociabili, ba chiar şi celor ce n-au dormit din cauza unei dureri de măsea, li se descreţesc frunţile. Se vorbeşte, bineînţeles, despre acest sport extrem numit „mersul cu troleul”. Aici se întocmesc listele cu lucruri făcute să dispară de cine ştie ce oameni îndemânatici, aici se trece în condică fiecare neşansă de a fi călcat pe picior, fiecare haină agăţată în catarama genţii unei oarecare cucoane, fiecare cot incasat în stomac din partea celor ce se luptă să coboare, fiecare ocazie (din ce în ce mai rară) de a prinde un loc pe scaun, fiecare frână care a condensat întreaga populaţie undeva între ultimele două scaune şi lista ar putea continua şi mult şi bine. Cu toate acestea, întârzierea acestui mod de locomoţie, le provoacă tuturor agitaţie. Se nasc tot felul de ipoteze: „Poate au uitat să dea ceasul înainte”; „Poate fac şi ei grevă, doar sunt şi ei oameni.” ; „Nu vedeţi măi că în ailaltă direcţie au trecut deja 3 maşini? Nu e grevă...”. Cu toate astea, conserva pe roţi refuză să-şi facă apariţia...e deja şi jumătate. Până acum trebuia să treacă patru asemenea mijloace de transport. Abia unul se conturează la orizont....ajunge în staţie dar e deja plin, sau aproape plin. Oricum, cele câteva locuri de pe scară fură ocupate de cei mai sprinteni. Restul,...Dumnezeu cu mila, că doar suntem în Săptămâna Mare. Cei rămăşi privesc spre feţele lipite de geam atît cu invidie cât şi cu milă. Doi copii stau oarecum separaţi de restul grupului...aşteaptă parcă ceva. Da, întradevăr aşteaptă. După ce unul dintre ei încheie al treilea şi ultimul apel telefonic, în intersecţie apăru o maşinuţă ce se putea presupune că fusese albă şi curată înainte de a fi scoasă din garaj. Cei doi urcară. Era vizibil că şoferul nu era deloc încântat de trezirea aşa matinală, dar copii trebuia duşi la şcoală. Pe drum, domnul cu maşina albă, depăşi troleul ce părea că se va dezasambla până la staţia următoare. Despre cei ce au rămas să aştepte, putem vehicula că sunt şi în acest moment în aceeaşi staţie, aceeaşi suburbie.

Transport în comun

E după-amiază, e oră de vârf. Troleibuzul opreşte în staţie. Seamănă mai degrabă cu o conservă - una dintr-aia în care pui de obicei lapte pisicii. La urcare e o aşa înghesuială încât ai crede că e mijloc de transport direct spre Rai ori că se dă ceva gratis. Nici una, nici alta. E doar mijlocul de a ajunge acasă după o zi de muncă, respectiv de şcoală. De această îmbulzeală, profită anumiţi cetăţeni cu mustăţi lungi şi consoartele lor cu fuste colorate, care se împing anume, pentru a reuşi să controleze cât mai multe buzunare în cât mai puţin timp.
-Aveţi răbdare că nu pleacă maşina fără voi! îndrăzni să replice o domnişoară.
Proastă idee din partea ei căci replica atrase după ea un sac de Dumnezei şi încă multe alte urări ce nu se pot reproduce. Dacă scandalul tot începuse, aceeaşi persoană se gândi că ar putea să replice din nou, într-un mod civilizat, crezând că astfel le va demonstra buna ei creştere, dar şi pentru că orgoliul nu o lăsa să tacă.
-Comportaţi-vă civilizat.
-Ce cilivizat fa, ce cilivizat? (sic) Replică urmată de blesteme de genul „Să-ţi moară familia” ş.a.
O altă doamnă prost inspirată, se băgă în discuţie, ceea ce declanşă o nouă avalanşă de urări. Întrucât cu acelaşi troleu mai circulă şi minori, doamna încercă să o reducă la tăcere pe respectiva urmaşă a „mamei omida”, aplicându-i un mâner de umbrelă pe spate. E uşor de imaginat continuarea. Tot troleul a sărit în aer. Populaţia de purtătoare de fuste colorate începu a împărţi pumni în stânga şi în dreapta, în timp ce bărbaţii lor se bucurau de spectacolul gratuit. Nimeni nu scăpă neşifonat....poate doar şoferul, care, bucuros că e în siguranţă acolo la el în faţă, uită să oprească în următoarea staţie, staţie în care trebuia să coboare „popoarele migratoare”.Fu repede adus cu picioarele pe pământ de un amalgam de onomatopee. Deşi coborâte din troleu, pirandele îşi continuară spectacolul, ridicându-şi fustele şi îndemnându-şi progeniturile să arunce cât mai mulţi bulgări de zăpadă amestecată cu pământ, în geamurile mijlocului de transport. Călătorii puteau acum respira uşoraţi, (şi la propriu şi la figurat), întrucât aerul începea să aibă din nou aceeaşi compoziţie fizico-chimică de la începutul începutului.

Şomer Vs. Părinte

Mi-a fost dat să văd, nu de mult, câteva scene de la un club sportiv, de fapt câteva conversaţii. Terminând antrenamentul, copilul îi spune mamei, (o doamnă respectabilă cu o ţinută pot spune ireproşabilă, cam elegantă însă pentru o sală de antrenament)...:
-Mama, vreau un suc.
- De unde să mai scot bani? Trebuie să-ţi iau şi echipametul...
-Cât costă?
-5 milioane (500 ron).
- Şi ai? întrebă copilul plin de speranţă.
- N-am!...dar te mai vând pe tine de restul. Încercă doamna să facă situaţia să pară amuzantă.
Într-un alt colţ doi taţi mândri peste măsură de progeniturile lor, dezbat aceeaşi problemă:
-Măi, eu n-aş fi avut de unde să-i dau....dar i-a dat bunicsu.
-Eu chiar n-am...sunt şomer. Cinci milioane e tot şomajul meu...eu din ce mai trăiesc?
Zece minute mai târziu, domnul şomer discută cu soţia sa, o doamnă spre 40 de ani, îmbrăcată casual, cu tenul uşor pătat de nişte pistrui nelalocul lor pe tenul ei cu tentă măslinie; are o privire de Neptun.
-Toţi au dat,....trebuie, na....chiar şi el (întoarce discret capul spre domnul cu care conversa mai înainte)...bine, a dat bunicul copilului, nu el.
-........
-Mă gândeam....să mă duc să....
Sprâncenele doamnei se arcuiesc ameninţător. El continuă:
-Să împrumut de la Sponsor...îi cer...
-Cui? Dna deja îşi arată dezacordul.
-Sponsorului...
-Nu ceri nimănui...nu avem şi gata... Vom vedea...apropo, facturile şi rata le-ai plătit? Dar asigurarea?
Confruntat cu aceste realităţi ce nu pot fi trecute cu vederea, dar mai ales aflat sub presiunea privirilor consoartei, domnul abordeaza alte ipoteze.
-Luna asta, da. Dacă nu, lasă că îi luam după, că şi aşa nu le aduce la toţi la fel.....vedem ce le aduce şi ne orientăm.

În drum spre maşină domnul îşi aminteşte:
-Îmi mai trebuie benzină...