Refugiu

Mă ascund în lumea din capul meu
Ca o furnică într-un bujor parfumat.

Zi de Iași V

Îmi umplu geanta cu hârțoage și plec să fac câteva comisioane în oraș. Un autobuz 41 își deschide generos, zgomotos și, cel mai important, călduros ușile. Spațiul fizic nu e atât de aglomerat (reușesc chiar să ocup un loc pe scaun, la geam), dar în dimensiunea mirosurilor clar e oră de vârf. Vă las să vă imaginați singuri cât de largă era paleta de odoruri.
Cobor în stație la Europa și mă îndrept spre uriașa clădire de pe partea cealaltă de șosea (fosta Univ. Petre Andrei, actuală UMF). E mare și pustie și prost gândită (lift doar de la etajul 1 la 6), dar e mult mai răcoare decât afară. Și priveliștea e superbă, dar asta are de-a face doar cu etajul la care mă aflu.

Mă îndrept înapoi înspre stația în care am coborât...alergând, căci un 28 tocmai ce a oprit în stație. Nu e nici gol, nici aerisit, dar nici să merg două stații pe jos nu-mi surâde. Mă felicit în capul meu pentru alegerea unor pantaloni scurți...dar nu și pentru maleta neagră și pentru teniși. În Podu Roș nu reușesc să-mi dau seama pe care parte a banderolei galbene de pe trotuar aș putea trece. Sunt îndrumată să merg fix pe lângă clădirea cu sediul PNL. Bună idee...în lateralul clădirii sunt nevoită să trec printre clădire și un buldoexcavator ce nu pare să fie deranjat cât de puțin de prezența mea.

Zac vreo jumătate de oră într-un salon și admir cum unghiile unei doamne devin suportul unor picturi grozave.

Ca să evit să trec iar printre clădire și excavator merg spre o stație mai în amonte ca să zic așa. Stația îmi stârnește amintiri, soarele disconfort. Atunci când conserva pe roți își deschide ușile, apar câțiva pensionari iuți de picior ce ocupă toate scaunele libere...căci sunt bătrâni și bolnavi (de asta se plimbă în miezul zilei în loc să-și facă vânt cu o frunză de ficus în sufragerie, acasă, în timp ce se uită la „Noră pentru mă-sa” sau mai știu eu ce).

Mă țin de o bară și mă holbez pe geam. Căldura începe să fie completată de un iz de smoală de la niște tentative de lucrări de asfaltare, iar melodia de la radio (un mix nereușit din care deslușesc periodic un „habibi, habibi” enervant) începe să fie acoperită de sunetul emis de doi străinezi a căror bărbi le depășesc cu mult lungimea părului din cap, ce poartă cel mai probabil Ray Ban și care bat, când unul, când altul, într-o darabană.

Cu așa atmosferă, mă uit pe geam să mă asigur că nu văd vreo dună de nisip și vreo cămilă așteptând la semafor.

Aer

Aerul din seara asta
Avea gust de noxe
De fum de țigară vagabond
Și de iarbă cosită.

De ce iubim scafandri

Pentru că există.

Pentru că se scufundă

În artere ca o leucemie.
Și nu mai pleacă.

Pentru că te sperie când dispar

Și nu înteleg de ce te-ai speriat.

Pentru că expiră fumul de țigară
În așa fel,
Încât îți vine să îl inspiri în timp real.
Printr-un sărut.
Pentru cum pronunță cuvinte englezești
Cu accent franțuzesc.
Pentru cum zâmbesc.

Pentru cum arată proaspăt tunși
Și îmbrăcați ca-n City of Angels.
Pentru mutra somnoroaă din buletin,
Care se cere nițel alintată.
Pentru Beegie Adair,
Pentru Kenny Vance.
Pentru Barry Manilow mai puțin.
Pentru că inventează cuvinte
Ca „bâzdâganie” sau „zgăibărici”.
Pentru momentele lor
De seriozitate.
Și pentru cele de tăcere,
Desigur.

Decât...

...blocuri

Canapea

HBO

Beegi Adair

Ceață

Ploaie

Bălți

După-amiază.

Mărțișor

Nu vreau să te spânzur
De-un șnur.
Nici măcar de unul în culorile
Echipei tale preferate.
Nu vreau să te înțep cu un ac.
Nici măcar cu unul de siguranță.
(Deși cu unul vodoo ar fi interesant)
Ești deja agățat...
În piept.
Dar vreau să te agăț în brațe
Cinci minute.

Cronica unei marți

E marți și plouă. Sunt suficient de inspirată să ies din casă în teniși deschiși la culoare. Mi se păruse mie, după aerul ce intra pe fereastră, că ar veni primăvara. Ies cu un prieten până la Lidl. Ce poate fi mai mișto decât shoppingul într-o după-amiază ploioasă? Da, știu, nu-mi răspundeți. :)) El caută ceva mâncare, dar se blochează la raftul cu ștergătoare auto, singura chestie pe care o și achiziționează. Eu...eu mă bucur că n-am găsit ce căutam. În schimb mi-am găsit printre rafturi un prieten, pe care nu-l văzusem de ceva vreme, ce se plânge că s-a îngrășat, dar totuși dă târcoale unui raft cu paste.
Caut și în Auchan ce nu găsisem la prima căutare. Găsesc doar o parte din ce căutam. Ne verificăm priceperea și montăm sincron ștergătoarele în parcarea subterană. Trecem pe la benzinărie să umflăm roțile mașinii...surpriză, ni se sugerează mai degrabă să mergem la vulcanizare, un ventil vrea să evadeze. Încep procedura de schimbare a roții, dar se pare că amicul n-are cheie pentru roți...super, și cricul este unul cam anemic pentru mașina asta, bine că am eu mașina plină de scule auto. Ajungem, așadar, la vulcanizare. Plouă mărunt, s-a lăsat întunericul. Eu sunt tot în teniși, lângă o baltă. În dreapta se văd doar farurile mașinilor ce coboară de pe pasarelă, în stângă o stație aproape neluminată și peste drum de ea un bloc pus în evidență de vreo cîteva firme luminoase printre care o bancă și o farmacie. Scot mâinile din buzunare și-mi cade o monedă în noroi. Băiatul de la vulcanizare se apleacă și o recuperează pentru ca apoi să mi-o înapoieze. Cu un supliment de noroi, dar totuși... Nu-i așa că a fost drăguț?
A, că uitam, până la urmă am găsit și restul de la ce căutam...la Billa. Și până la urmă cineva și-a cumpărat și mâncare, pe lângă ștergătoare.
P.s. Tocmai mi-am amintit ce visasem noaptea trecută...un service, pe prietenul întâlnit la Lidl și încă vreo câteva chestii...ciudat.