Dispensar Cap II

Asociaţia ochiul, timpanul, cuiul şi ciocanul

Două bufnituri. Mătura şi faraşul apărură de după dulapul greu de fier, vopsit cu bronz, unde fuseseră aruncate cu zece secunde mai devreme de Mirela, femeia de serviciu, care deja era cu urechea lipită de uşa şi aşa plină de crăpături a cămăruţei sale de serviciu. Se auzi o cheie întoarsă în broască de două ori. Se uită la ceas şi înţelese rapid care dintre cele trei cabinete îşi încheiase programul pe ziua de azi. Bineînţeles că şi intensitatea sunetului contribuise la aflarea aproximativă a distanţei dintre uşa cămăruţei de serviciu şi cea a uşii proaspăt închise cu cheia. Sunetul paşilor mărunţi însă fără zgomot de tocuri îi indică şi el prin excludere că nu se înşela.
”Doamna dentist tre’ să fie! ” concluzionă ea după ce rumegă informaţiile.
Îşi înhăţă de după dulap ustensilele, îşi arboră faţa plictisită şi resemnată lăsând doar ochii şi urechile să lucreze pe profil „Silent”. Ieşi până în uşa dispensarului de unde admiră convoiul de maşini de pompieri, poliţie şi ambulanţă ce treceau spre oraş. Îşi făcu cruce ca o bună creştină, ca mai apoi să folosească coada măturii pentru a înghionti câinele masiv ce bloca a doua parte a uşii duble de la intrare. Patrupedul se urni o treaptă mai jos şchiopătând, îi aruncă o privire mustrătoare Mirelei şi îşi continuă somnul de după-amiază. Urechea sensibilă a Mirelei distinse sunetul de motor puternic dar silenţios al unei maşini parcate în curtea din spate a dispensarului. „Trebuie să fie domnul doctor.” Gândi ea rapid şi fără prea multe dezbateri asupra subiectului începu să măture scările. Într-adevăr de după colţul clădirii apăru silueta uşor rotundă a domnului doctor ce aducea cu el nelipsita geantă cu conţinut veşnic necunoscut.
-„Bună ziua, domnu” doctor! Să vă ajut cu ceva?”
-„Bună să-ţi fie inima, Mirela.”
„...şi ficatul şi splina şi rinichii, amin.”-gândi Mirela şi îşi făcu o cruce imaginară.
-„Dacă vrei, poţi să vii cu ciocanul şi două cuie să mă ajuţi să pun tabloul ăsta pe perete.” Spuse doctorul arătând cu ochii spre geanta voluminoasă.
„Ce frumos...ştiam eu că e un suflet sensibil chiar dacă uneori e un căpcăun...” Continuară să curgă gândurile femeii.
-Fă şi două cafele, te rog.
-Sigur, la ibric sau...
-Filtrul l-am dus la reparat ieri, deci la ibric. Sări imediat cu replica domnul doctor.
„...şi un hoţ! La matale în bucătărie probabil l-ai dus la reparat. Ha, filtru nou-nouţ ”
„Eu, cuie şi ciocan...intră în fişa postului? Nu cred. Dar cafeaua intră? Hai-hai Mirela că iar aiurezi.Spală-te pe mâini înainte să faci cafeaua că iar îţi face morală dacă nu simte parfumul săpunului ăluia ieftin.”
Cu tava cu cafele,cu un ciocan şi două cuie (în caz că primul se îndoaie), cu halatul gri cu nasturi albi, ar fi putut semăna cu slujnica din „Vizita...” lui Caragiale. Îi lipseau chiseaua cu dulceaţa şi un Ionel arţăgos alergând cu un cuţit pe hol. Fără nicio bătaie de avertizare, Mirela intră apăsând clanţa cu cotul mâinii stângi, în timp ce cu genunchiul piciorului diametral opus (dreptul pentru cei neavizaţi) împingea uşa pentru a-şi face loc să intre atât ei cât şi tăvii. Observă încercările chinuite ale domnului doctor de a scoate tabloul din geantă, când bietul tablou părea că se născuse şi crescuse în mai sus pomenita geantă. Altfel nu-şi putuse ea explica cum încăpuse în momentul introducerii în geantă şi cum nu mai reuşea să treacă acum de obstacolul dinţat numit fermoar. Roşu la faţă ca un borcan cu pastă de tomate, domnul doctor extrase opera de artă buclucaşă cu preţul destrămării cusăturii fermoarului.
„Operaţia reuşită, pacientul mort.”-gândi Mirela
-Mirela, urcă-te tu, te rog, pe scăunelul ăsta şi bate cuiul la distanţă de o palmă deasupra capului tău.
„Latitudine, longitudine, altitutide, altceva?”
Cu două lovituri precise ea reuşi să convingă aşchia de metal ruginit să rămână în peretele alb...ca varul, cum altcumva? După ce cuiul îşi primi pe umărul său de Atlas greutatea tabloului întruchipând culmea, chiar bolta cerească, Mirela uită de echilibru şi de gravitaţie, încercând să se dea un pas mai în spate pentru a verifica unghiul de înclinaţie al tabloului.. Atât i-a trebuit pardoselii pentru a-şi exercita forţa de gravitaţie şi a o invita pe biata noastră eroină la o întâlnire de neuitat cu gresia albastră. Din buzunarele largi ale halatului ei gri săriră o diversitate de obiecte printre care şi o ojă mov şi o trusă de manichiură pe care se grăbi să le strângă înainte ca doctorul să le observe. Telefonul mobil al cărui baterie zăcea la o distanţă de jumătate de metru faţă de el nu păru s-o îngrijoreze mai tare. Ieşi în grabă şi nu se opri până nu ajunse înapoi în cămăruţa de serviciu. Domnul doctor rămase cu o grimasă în formă de semnul întrebării.