De vreo săptămână tot încep să-ți scriu și nu reușesc să termin. Știu, deja ți-am dedicat un reportaj. Am câte un mic monolog cu tine în fiecare zi. Noaptea trecută, însă, te-am simțit, cumva, aproape. Am încercat să dorm în tren așa cum am învățat la spital, pe scaun, cu coatele pe genunchi și cu capul în palme. Nu, în tren nu era nici un pat pe care să-mi pun capul. Începuse să fie frig, așa că am scormonit în bagaj și am găsit puloverul tău alb...alb, așa, ca la daci. Mi-e puțin larg și, numai bine, nu mi se văd kilogramele în plus.
M-am uitat zilele trecute în oglindă și m-am gîndit la tine. Știi ce mi-ai fi spus, nu? Că burta mea, din profil, pare sătulă. Fac un exercițiu de imaginație să-mi amintesc tonul pe care o spuneai...și zîmbetul aferent. Din partea ta voi lua asta ca pe un compliment. Știu că ai fost cuminte, exact cum ai promis...cumva, prea cuminte. Nu m-am supărat că nu m-ai așteptat, doar așa ne-a fost vorba, dacă nu acum, atunci mai încolo...bucură-te de muzica live și asigură-te că și pe acolo există vreun Ion. :) Se pare că motanul, cel pe care amîndouă l-am fi vrut tuns, îți duce dorul. Și nu e singurul. M-am uitat la un sertar plin cu poze. Te-am recunoscut cu greu...aveai ceva mai multe kilograme. Scuză-mi lipsa zilele astea, promit să beau și la Cluj niște bun-bun pentru tine și să te vizitez de îndată ce mă întorc!
Cu drag, Oana mică from Familia :)