Ideea încolțise undeva în spatele a câțiva neuroni. Și nu de puțin timp. Nu mai fusesem la mare de vreo doi ani și atunci (cu familia) reușind să ne sincronizăm programul toți doar vreo patru zile care au inclus și drumul dus-întors. Acum, în mod cert nu intenționam să-l includ în planurile mele decât pe frate-miu. Din motive obiective el a trebuit să abandoneze ideea, astfel încât rămăsesem fără însoțitor în planificata mică escapadă. Bineînțeles că exista, în spatele acelorași neuroni, o listă scurtă de persoane pe care mi-ar fi plăcut să le car cu mine (de bună voie sau cu forța), dar în timp ce unii au declinat elegant invitația, alții nici n-au aflat-o. Doi verișori, frate și soră, veniți în vacanță din Italia, au devenit țintele mele. N-a trebuit să fac uz de prea multă persuasiune. Am stabilit cu vreo câteva zile în avans că plecare va fi luni, 10 august. Ne-am holbat în portofelele, n-aș zice anorexice, dar indeajuns de suple și am hotărât că escapada nu va depăși 2-3 zile. Am spălat mașina, mi-am aruncat în geantă costumul de baie, câeva haine și aparatul foto. Cele două pălării erau deja în mașină. Am analizat fluctuațiile prețului carburantului cu ceva timp în urmă și am descoperit că în weekend prețurile scad puțin. Am calculat traseul și am făcut plinul. E de prisos să zic că până acum, cel puțin din partea mea, mașina n-a mai văzut atâta benzină la un loc, așa cum nici proprietara ei n-a văzut prea mulți bani la un loc. În drum spre ieșirea din benzinărie mi-au căzut ochii pe raionul cu parfumuri auto. Un parfum auto pentru împrospătarea aerului din mașină și a memoriei.
Alarma a sunat la 3:15, iar la ora 4 eram la poarta partenerilor mei de călătorie. Toate becurile stinse, pace și liniște. Încep prin a suna pe rând toți membrii familiei și nu mai țin minte dacă am apucat să și claxonez. Ce-i drept, până la urmă a ieșit maică-sa, scuzându-i că n-au auzit alarma, că acum s-au trezit, că vor fi gata în 5 minute și rugându-mă să nu mă enervez. Bine că era întuneric și nu mi s-a putut observa expresia. Cu cei doi somnoroși la bord și cu GPS-ul călcându-mă deja pe nervi, am pornit spre primul punct intermediar de pe hartă, Bacău. Orașul e presărat cu semafoare de zici că au trecul Hansel și Gretel și se pare că la ora 5 dimineața funcționează la fel ca în miezul zilei. Asta pe lângă faptul că starea drumului nu permite o viteză mai mare de 20 km/h. Cu toată încetineala cauzată de factorii menționați mai sus, la ieșirea din oraș soarele se încăpățâna să nu răsară. Abia pe la Adjud peisajul din stânga a început să fie colorat într-un roz cu tente de oranj. În Focșani am avut prima divergență serioasă cu GPS-ul. În sensul giratoriu am făcut greșeala de a mă baza pe vocea autoritară ce ieșea din mica cutie de plastic lipită pe parbriz. După vreo 500 m îmi dau seama că nu sunt pe drumul spre Râmnicul Sărat, ci spre Brăila, așadar îmi măresc atenția în ceea ce privește indicatoarele și-mi minimizez încrederea în sfaturile vocii ce aproape îmi dă ordine. Din Râmnicu nu mai stiam exact următoarea localitate în care trebuia să ajung, dar știam sigur că trebuie să trec prin comunele Ianca, Viziru și Bordei Verde (fără ca asta să fie ordinea lor) a căror denumiri m-au amuzat întotdeauna. Pe tot parcursul traseului am apelat la tactica opritului și întrebatului atunci când am avut vreo incertitudine. Primele ființe întâlnite ,a căror confirmare a faptului că drumul e cel bun am cerut-o, s-au dovedit a fi aproape la fel de dezorientați ca și mine. Ceva mai în față observ ceea ce am intuit bine a fi un preot și, am presupus, dascălul din dotare. Opresc, salut și întreb încotro. Indicațiile conțin, desigur, o biserică. Primim și o iconiță și un Doamne, ajută și ne continuăm drumul. GPS-ul începe să-mi semnaleze fiecare curbă ca pe o intersecție. Ne amuzăm și dăm muzica mai tare. Între comune kilometrii sunt asezonați cu câteva porțiuni cu cratere ce au reușit să-mi smulgă de pe buze urări de bine executanților lucrării. Ajunși la Fetești îmi amintesc că într-un anumit spot publicitar de radio se anunța ca taxa de pod poate fi plătită în anumite benzinării. Păi, în cazul ăsta, să profităm și noi de binefacerile evoluției. Imediat după pod indicatoarele încep să fie verzi, iar GPS-ul să fie debusolat. Îmi tot zice să întorc imediat ce o să am posibilitatea. Păi, mamă dragă, ținând cont că am intrat pe autostradă, o astfel de posibilitate prea curând n-o să am, așa că fă bine și mai reconfigurează o data traseul.
Ascultând știrile la radio, am aflat că pe autostradă fusese un accident, iar unul din efectele accidentului a fost o coadă interminabilă de mașini care înaintau cu 2 m/min. Ne-am alăturat, inevitabil, coloanei. Ne-am grăbit să ieșim de pe autostradă cu prima ocazie, astfel ieșiți ne-am văzut față în față cu indicatorul „Constanța port sud”-la dreapta și „Constanța port nord” la stângă. Cred că am zis în cap o „ala bala....etc.” În orice caz, am ajuns sub un pod, pe un drum în construcție, blocat pe jumătate de o macara. Gașca de indivizi cu căști galbene de șantier își opriră convorbirea, probabil întrebându-se cum ajunseserăm acolo...ei bine, pe patru roți. Dau geamul în jos și întreb încotro e stațuinea Eforie. Unul dintre ei încep să-mi explice că am ieșit greșit de pe autostradă și că....mă rog, le-am zis că eu pe autostradă nu mă întorc. Un al doilea îmi spune că o pot lua tot înainte pe drumul în construcție, să trec pe sub două poduri, iar după al doilea să fac dreapta și să urc pe el. Ceilalți protestează, spunând că e drum de țară...le mulțumesc și pornesc pe drumul indicat, doar n-o să mă sperie pe mine nișe pietriș. În urmă îl aud pe individul ce-mi recomandase drumul spunându-le celorlalți: „Lasă-i, bă, să vadă cum sunt drumurile de Constanța!” Și aș am ajuns undeva pe sub podul de la Agigea, pe lângă ecluză.
Era trecut de ora 11, eram pe drum deja de 7 ore. În ceea ce privește cazarea nu aveam nici o rezervare nicăieri. Stătusem în urmă cu 2 ani la o familie ce oferea camere spre închiriere, unii dintre celebrii localnici ce agită o cheie la intrare în stațiune. M-am gândit că o să încercăm acolo. Dacă nu au nimic disponibil, mai încercăm. De la strada principală se vedea casa, în același stadiu în care era și acum 2 ani, adică încă în construcție.
Am intrat, am ciocănit la ușă și ne-am recitat poezia. Doamna ne măsoară din priviri intuind că nu avem cine știe ce pretenții și ne arată singura camera disponibilă la momentul acela, la parter. Baia e undeva pe palier, iar camera are în loc de ușă o perdea de noapte. Am măsurat și noi camera din priviri și am hotărât că pentru suma cerută este mai mult decât ok. După nici o oră și jumătate eram deja în drum spre plajă. Am sărit peste prânz, nu că micul dejun l-am fi onorat, și am înfulecat niște hamsii și niște gogoși. Înainte de a dezerta de la realitate și a ne integra în mulțimea de turiști prăjiți sau în curs de prăjire, am dat câteva telefoane, Unele pentru a anunța că am ajuns teferi, iar altele doar pentru a transmite salutări către destinații înspre care gândurile dezertaseră deja.
Anul ăsta am avut inspirația să luăm o cremă de plajă, produs prea puțin folosit, ce zace acum undeva în portbagaj pe lângă sticla cu antigel și racleta pentru parbriz...nu se știe niciodată când e vreme de plajă sau când vine înghețul.
În bunul spirit jurnalistic, dar neapărat după o baie, două, trei, în mare, am început să analizez populația cu care împărțeam nisipul nu tocmai curat. Apropo de plajă, sesizez că 90 % din lățimea ei e acoperită cu sezlonguri, așadar locuri în care nu-ți poți întinde cearșaful. De asemenea, pe partea cu sezlonguri vânzătorilor ambulanți le este interzis accesul. Bine că pe muritorii de rând au voie să-i polueze fonic cu rimele lor mai vechi (dacă e posibil) decât marfa pe care o plimbă zilnic.
După o scurtă analiză a florei, să analizăm și fauna sezonieră. Portretul turistului român este ușor de făcut prin simplul procedeu al observației. În funcție de cine e trimis dupa bere/gogoși/apă etc, poți determina până și raporturile de subordonare din acel grup/familie, astfel diferențiind în perimetrul analizat atât matriarhate, patriarhate, cât și grupuri neîncadrabile în cele două categorii. E imposibil ca într-unul dintre următoarele portrete să nu descoperiți esența spiritului românesc.
În timp ce unii se distrează, undeva în nordul plajei, spre port, alții muncesc, căci o altă plajă se reamenajează.
Prima zi de plajă, în fond o jumătate de zi, s-a încheiat cu o plimbare în căutarea unui loc decent în care să putem mânca ceva mai răsărit decât celebrul meniu fast-food. Am găsit cu greu o auto-servire cu mese libere. Mâncarea, aproape caldă, a fost cât de cât comestibilă, însă mesajele publicitare atașate tavei...ne-a stârnit câte o grimasă ușor amuzată.
Tot în seara aceea ne-am hotărât să facem o chetă și să ne luăm un colac. A doua zi dimineață ne-am prezentat la buticul de unde îl cumpărasem pentru a beneficia de extraordinara ofertă: prima umflare gratuită ! Urma, ceea ce am fi putut numi o zi plină de plajă. Am fi putut, pentru că la ora prânzului câțiva stropi, și nu din mare, ne-au fugărit de pe plajă. Ei, asta e, și vizitarea stațiunii poate fi o activitate.
Le-am făcut verișorilor mei un tur al stațiunii, cu escală la gară și la Lacul Techirghiol, de unde am achiziționat și o sticlă de nămol pentru reumaticii de acasă. Locurile menționate vor fi prezentate în imagini, cu flora și fauna specifică.
Ratarea unei jumătăți de zi de plajă, din și așa prea scurta vacanță, a trebuit compensată cumva. Cum altfel, dacă nu printr-o baie nocturnă în mare ? Și nu, nu eram zgribulită. Apa era caldă! Răceala mea ulterioară nu are nici o legătură cu acest episod !
Pe drum spre cazare am mai onorat o promisiune...am băut și o bere! E bună asta sau trebuia să beau alta?
Urma a treia și ultima zi. Ne-am anunțat gazda că o să ne strângem lucrurile dimineața și o să le lăsăm în mașină, cu rugămintea să ne mai lase să facem un duș după ce venim la prânz de la plajă, înainte să ne întoarcem pe tărâmuri moldave. Mai mult decât îngăduitoare, doamna Mariana ne-a spus că le putem lăsa în cameră până după-amiază, căci oricum în ziua aia nu cazează pe nimeni acolo. Ba chiar ne-a îndemnat să profităm de jumătatea de zi de plajă rămasă.
Dacă am fi nimerit niște gazde care n-ar fi fost pe placul nostru, sigur le făceam un portret în nuanțe de acid sulfuric, așa că, ținând cont de amabilitatea celor nimerite, cred că merită măcar un paragraf în acest aproape-jurnal de călătorie.
Pentru această mică divagație îmi este necesară o întoarcere de doi ani în trecut. Plecaserăm, în formulă de 4, familie completă, nu fără țintă, dar fără nimic rezervat. Ajunși la intrarea în stațiune (Eforie Nord), am analizat șirul de persoane ce agitau chei pe marginea drumului. Întâmplarea a făcut să ne oprim în dreptul unei doamne cu ochelari rotunzi și accent oltenesc. Ne-a informat despre tariful de cazare și ne-a indicat drumul spre casa dumneaei, vizibilă de la drumul principal. După ce am analizat camerele și am investigat dacă există wi-fi-ul necesar supraviețuirii am parcat mașina în curte. Gazdele, pe numele lor Mariana și Marin, sunt olteni (bănuiam după accent), iar casa e rezultatul a mai mulți ani de muncă în Italia. Ea, slăbuță și agitată, el mustăcios și la fel de vorbăreț ca nevastă-sa. La un pahar de vorbă, într-o seară, ne-a povestit cum lucra el în deltă la tăiat de stuf, cu atâtea detalii încât mi-o puteam imagina în timp real, chiar dacă n-am fost în deltă. Lângă casă aveau și câteva capre pe care le vedeam de la fereastra băii de la etaj. Anul ăsta nici caprele și nici nea Marin nu mai erau acasă, se pare că acum el se ocupă de stână undeva în afara stațiunii. Nici fetele lor nu mai sunt acasă, anul ăsta nepotul, ce acum doi ani abia își făcea simțită prezența, fiind mai mult decât gazdă, distrându-i de-a dreptul pe cei găzduiți.
Ah, că era să uit...apropo de distrat oaspeții, anul acesta, în a doua seară, se auzeau de la etaj acorduri de chitară. Și aveam să aflăm că nu de la orice chitară, ci de la chitara lui Gigel Frone, care avea câteva cântări la localuri din stațiune și se cazase și el tot aici.
Am pornit înapoi spre casă pe la 15:30, după ce lăsasem în dușul de la cazare aproape tot nisipul colecționat pe noi în ultimele ore de plajă. Pe restul l-am lăsat în mașină. Acum că știam drumul, GPS-ul a fost lăsat să facă monolog, iar radioul a alternat cu cele două CD-uri. Am admirat eoliene moderne, căruțe tradiționale, iar apusul ne-a prins pe la Adjud, pe unde, cu două zile înainte ne prinsese răsăritul. GPS-ul a început să încerce să ne trimită prin Onești și, pentru că se încăpățâna să ne întoarcă și ne arăta că mai avem vreo 700 de km până acasă, l-am redus brutal la tăcere scoțându-i mufa de alimentare. Na, mai vorbește! Miezul nopții ne-a găsit pe fiecare acasă, povestind pe scurt vacanța noastră și mai pe scurt și dezertând la cel mai meritat somn din ultimele două luni. A doua zi s-au numărat scoicile adunate și s-a hotărât lista cu cei ce vor primi micile suveniruri.
P.S. Fabi, draga de ea, a mers exemplar și a fost și economă ! Nu-i așa că merită dusă la spălătorie? :))
