foto-cuvânt

Poarta spre Tinutul Zapezii

2012-01-29T09:34:00.000-08:00

Dispensar Cap II

2012-01-15T10:49:00.000-08:00

Asociaţia ochiul, timpanul, cuiul şi ciocanul

Două bufnituri. Mătura şi faraşul apărură de după dulapul greu de fier, vopsit cu bronz, unde fuseseră aruncate cu zece secunde mai devreme de Mirela, femeia de serviciu, care deja era cu urechea lipită de uşa şi aşa plină de crăpături a cămăruţei sale de serviciu. Se auzi o cheie întoarsă în broască de două ori. Se uită la ceas şi înţelese rapid care dintre cele trei cabinete îşi încheiase programul pe ziua de azi. Bineînţeles că şi intensitatea sunetului contribuise la aflarea aproximativă a distanţei dintre uşa cămăruţei de serviciu şi cea a uşii proaspăt închise cu cheia. Sunetul paşilor mărunţi însă fără zgomot de tocuri îi indică şi el prin excludere că nu se înşela.
”Doamna dentist tre’ să fie! ” concluzionă ea după ce rumegă informaţiile.
Îşi înhăţă de după dulap ustensilele, îşi arboră faţa plictisită şi resemnată lăsând doar ochii şi urechile să lucreze pe profil „Silent”. Ieşi până în uşa dispensarului de unde admiră convoiul de maşini de pompieri, poliţie şi ambulanţă ce treceau spre oraş. Îşi făcu cruce ca o bună creştină, ca mai apoi să folosească coada măturii pentru a înghionti câinele masiv ce bloca a doua parte a uşii duble de la intrare. Patrupedul se urni o treaptă mai jos şchiopătând, îi aruncă o privire mustrătoare Mirelei şi îşi continuă somnul de după-amiază. Urechea sensibilă a Mirelei distinse sunetul de motor puternic dar silenţios al unei maşini parcate în curtea din spate a dispensarului. „Trebuie să fie domnul doctor.” Gândi ea rapid şi fără prea multe dezbateri asupra subiectului începu să măture scările. Într-adevăr de după colţul clădirii apăru silueta uşor rotundă a domnului doctor ce aducea cu el nelipsita geantă cu conţinut veşnic necunoscut.
-„Bună ziua, domnu” doctor! Să vă ajut cu ceva?”
-„Bună să-ţi fie inima, Mirela.”
„...şi ficatul şi splina şi rinichii, amin.”-gândi Mirela şi îşi făcu o cruce imaginară.
-„Dacă vrei, poţi să vii cu ciocanul şi două cuie să mă ajuţi să pun tabloul ăsta pe perete.” Spuse doctorul arătând cu ochii spre geanta voluminoasă.
„Ce frumos...ştiam eu că e un suflet sensibil chiar dacă uneori e un căpcăun...” Continuară să curgă gândurile femeii.
-Fă şi două cafele, te rog.
-Sigur, la ibric sau...
-Filtrul l-am dus la reparat ieri, deci la ibric. Sări imediat cu replica domnul doctor.
„...şi un hoţ! La matale în bucătărie probabil l-ai dus la reparat. Ha, filtru nou-nouţ ”
„Eu, cuie şi ciocan...intră în fişa postului? Nu cred. Dar cafeaua intră? Hai-hai Mirela că iar aiurezi.Spală-te pe mâini înainte să faci cafeaua că iar îţi face morală dacă nu simte parfumul săpunului ăluia ieftin.”
Cu tava cu cafele,cu un ciocan şi două cuie (în caz că primul se îndoaie), cu halatul gri cu nasturi albi, ar fi putut semăna cu slujnica din „Vizita...” lui Caragiale. Îi lipseau chiseaua cu dulceaţa şi un Ionel arţăgos alergând cu un cuţit pe hol. Fără nicio bătaie de avertizare, Mirela intră apăsând clanţa cu cotul mâinii stângi, în timp ce cu genunchiul piciorului diametral opus (dreptul pentru cei neavizaţi) împingea uşa pentru a-şi face loc să intre atât ei cât şi tăvii. Observă încercările chinuite ale domnului doctor de a scoate tabloul din geantă, când bietul tablou părea că se născuse şi crescuse în mai sus pomenita geantă. Altfel nu-şi putuse ea explica cum încăpuse în momentul introducerii în geantă şi cum nu mai reuşea să treacă acum de obstacolul dinţat numit fermoar. Roşu la faţă ca un borcan cu pastă de tomate, domnul doctor extrase opera de artă buclucaşă cu preţul destrămării cusăturii fermoarului.
„Operaţia reuşită, pacientul mort.”-gândi Mirela
-Mirela, urcă-te tu, te rog, pe scăunelul ăsta şi bate cuiul la distanţă de o palmă deasupra capului tău.
„Latitudine, longitudine, altitutide, altceva?”
Cu două lovituri precise ea reuşi să convingă aşchia de metal ruginit să rămână în peretele alb...ca varul, cum altcumva? După ce cuiul îşi primi pe umărul său de Atlas greutatea tabloului întruchipând culmea, chiar bolta cerească, Mirela uită de echilibru şi de gravitaţie, încercând să se dea un pas mai în spate pentru a verifica unghiul de înclinaţie al tabloului.. Atât i-a trebuit pardoselii pentru a-şi exercita forţa de gravitaţie şi a o invita pe biata noastră eroină la o întâlnire de neuitat cu gresia albastră. Din buzunarele largi ale halatului ei gri săriră o diversitate de obiecte printre care şi o ojă mov şi o trusă de manichiură pe care se grăbi să le strângă înainte ca doctorul să le observe. Telefonul mobil al cărui baterie zăcea la o distanţă de jumătate de metru faţă de el nu păru s-o îngrijoreze mai tare. Ieşi în grabă şi nu se opri până nu ajunse înapoi în cămăruţa de serviciu. Domnul doctor rămase cu o grimasă în formă de semnul întrebării.

Pneumoftiziologie

2011-09-22T10:07:00.000-07:00

Somnoroase asistente-n
Cabinete se adună,
Se ascund între registre.
Noapte bună!

Doar pe hol o pacientă
Simte fumul de ţigară.
Crede c-a greşit etajul
Şi coboară.

Cântă tare radioul
Între bârfe la cafea,
Iar la uşă: doamna doctor.
Hop şi ea!

Un asmatic şi-un alt doctor
Vin pentru-o radiografie.
Aparatul nu mai merge.
Tragedie!

TBC-ul e acasă,
Fug microbi pe coridoare,
Iar în colţuri mucegaiul
E în floare.

Linişte e-n cabinete,
Zaţu’n ceaşcă se usucă,
Iar pe hol e-un moşuleţ
Pe ducă.

Dispensar Cap. I

2011-08-23T02:21:00.001-07:00

Sănătate şi-o zi bună!

În uşa larg deschisă stă un biet câine cenuşiu-maro, cu bot lung, ceafă groasă şi un picior zdrelit. Situaţia lui este una paradoxală: să locuieşti la dispensar şi să zaci aşa în timp ce una din asistente păşeşte peste prag (şi implicit şi peste tine) fără prea mare mirare şi fără prea mult efort. Înafară de doamna stomatolog nimeni nu vede cu ochi buni permisele de şedere în spaţiul dinspensarului ale celor câţiva patrupezi suferinzi. Dacă ar fi s-o luăm logic, dispensarul nu are nici sistem de alarmă şi nici gard, aşadar în eventualitatea unei tentative de spargere, câinii ar fi cea mai bună apărare, pe lângă faptul că alături se află sediul poliţiei comunale.
„NU SE ELIBEREAZA TRIMITERI SI RETETE”-precizează un afiş scris cu carioca şi lipit cu două fâşii inegale de leucoplast pe uşa termopan a cabinetului. Nu îmi pot da seama pe care parte a clădirii e mai dezolant peisajul, pe interior sau pe exterior? Ţinând cont de faptul că asistenta a ieşit a doua oară din cabinet pentru a mă întreba: „Pe câte zile vrei scutirea?”- de parcă aş veni să-i cer una în fiecare zi- iar mai apoi a intrat în cabinet cu tot cu o doamnă ce venise după mine, am tot timpul din lume să admir holul de aşteptare. Tencuiala stă să cadă fix între uşa termopan şi contoarul nou montat din care ies ostentativ niste cabluri viu colorate în contrast cu atmosfera de casă părăsită/bântuită a încăperii. Varul de pe pereţi a rămas de pe la moda cu sclipici/mică iar linoleumul ăsta, ce imită nu tocmai convingător un parchet în pătrăţele, e aici de când mă ştiu. Între cele două foi ale geamului îngust şi înalt a apărut o faună pe care şi grădina zoologică a oraşului învecinat ar fi invidioasă. Păianjeni din diferite specii convieţuiesc în pace cu un cuib de viespi aflat în partea superioară şi cu câţiva gândaci de bucătărie apăruţi din umezeala dintre lemnul de brad putred şi balamalele ruginite. De sub toc, undeva unde glaful e spart, lipsind din el o bucată cam cât o minge de tenis, apar câteva furnici roşii ce îşi desfăşoară activitatea deloc stingherite de prezenţa mea insistentă. Observ în locul spărturii cele zece rânduri de vopsea/var aplicate una peste alta de pe la 1960 încoace. Măsoară lejer un centimetru. Pot distinge câteva nuanţe precum bleu-sanitar, verde-farmaceutic, roz-?, alb-de-spital, galben-hepatită, etc.
De dincolo de uşa termopan se aud nişte râsete sănătoase (culmea, din partea suferindei ce intrase mai devreme peste rând). Doamna al cărei gabarit depăşeşte cu mult limita decenţei iese încă râzând. Bat la uşă şi dau să intru. Asistenta îmi împinge scutirea printre uşă şi toc, făcând o baricadă vie din propriul corp împachetat în halatul alb precum o sărmăluţă în foi de viţă ce se clatină pe două tocuri cui. Insist să intru şi reuşesc să depăşesc blocajul. Vreau totuşi o părere asupra ochiului meu umflat, închis şi dureros.
Am ajuns în altă dimensiune. Mobilă şi instalaţie sanitară în stil minimalist, veioză şic, tavan fals, laptop, etc. Singurele lucruri care trădează locaţia sunt fosta uşă zidită pe partea cealaltă iar aici transformată în bibliotecă după ce i-au fost adăugate câteva rafturi şi dulapul cu fişele pacienţilor, cu sertare dreptunghiulare, aproape pătrate, numerotate alfabetic cu aceeaşi cariocă, pe făşii de leucoplast din acelaşi tub folosit şi la uşa cabinetului. Capul mare, rotund cu o chelie parţială şi cu un ochi de sticlă, al doctorului se mişcă întrebător, gândindu-se ce altceva înafară de preţioasa scutire mai vreau.
Consultaţia(căci pentru ea eram eu încă aici) a constat într-o privire aruncată din fotoliul ergonomic din piele de la o distanţă de cel putin 1,5 m, peste biroul pe care stă aşezat comod laptopul între două dosare rufoase şi o cană mare pe fundul căreia se mai văd urme de zaţ de cafea.
-E vreun soi de conjunctivită? Întreb, dar regret imediat, conştientă fiind că i-am ridicat mingea la fileu. Aşadar răspunsul nu se lăsă aşteptat:
-Da, da....conjucntivită alergică. Spuse el după care deschise un sertar al biroului din care scoase un flacon de picături oftalmice pentru alergie. „Dar conjunctivita?” vreau să întreb dar renunţ şi ies înainte ca asistenta să mă dea afară personal văzând că nu reacţionez la formula de salut total inadecvată a doctorului, anume „La revedere, Oana!”. Răspund la salut dându-i însă replica potrivită în gând „N-am de gând sa vă revăd prea curând, aşa că să aveţi o zi bună!”. Mi-au luat trei minute să descopăr că picăturile erau expirate şi încă un minut să găsesc un coş de gunoi să le arunc.
În timp ce părăsesc imaginara curte a dispensarului împrejmuită de la fel de imaginarul său gard, pedalând energic la bicicletă, mai am vreme să o observ la geamul lateral al clădirii pe doamna stomatolog hrănindu-şi copilaşii adoptivi ca pe jivinele din poveste, ea însăşi interpretând rolul fetei moşneagului, clădirea părând oricum de pe timpul Sfintei Vineri.

Fluturi V

2011-08-23T01:59:00.000-07:00

Fluturi IV

2011-08-23T01:56:00.000-07:00

Fluturi III

2011-08-22T12:46:00.000-07:00

Fluturi II

2011-08-22T12:44:00.000-07:00

Fluturi I

2011-08-22T12:37:00.000-07:00

Prăbuşire

2011-01-21T11:39:00.000-08:00

Cupola toată s-a crăpat,
Şi cade şi cheia de boltă.
Şi-n cioburi de vitraliu stă corpul tău tăiat,
Pe faţa ta nu-i urmă de revoltă!

În jurul tău o catedrală-ntreagă cade,
S-a dus şi crucea şi cealaltă navă,
În candeli, de pomană uleiul încă arde.
Doar temelia a rămas neştiutoare-ntreagă.

Simte doar vag cum de pe-altar căzut-a crucea,
Şi ultimul vitraliu cum se sparge.
Veni-va un potop cu stropi de veacuri
Şi catedrala-o va cuprinde între alge.

Adevărul despre minciună şi minciuna despre adevăr

2010-10-23T10:09:00.000-07:00

Adevărul este că există un adevăr despre orice. Chiar şi despre minciună. La fel, se poate minţi în legătură cu orice. Dacă stăm puţin să ne gândim, poţi transforma în minciună numai un adevăr.Minciună şi adevăr. Adevăr şi minciună. Două împărăţii identice cu cele din basme, a căror graniţe nu se cunosc niciodată.
După părerea mea, fiecare dintre noi a păşit pe teritoriul ambelor. Se spune că adevărul te eliberează, dar la fel de bine se poate spune că minciuna te salvează. Ce-i drept, doar temporar, dar te poate salva. Cele două mulţimi se intersectează conţinând elemente opuse dar nu diferite. Un adevăr spus pe jumătate este o minciună. Graniţa dintre cele două concepte e mai subţire decât plasa celui mai discret păianjen.
Mulţi preferă o gogoaşă dulce şi umflată, lipiei subţiri şi sărate. Dar care ţine totuşi de foame? Stau şi mă întreb dacă tăinuirea unui adevăr se cheamă tot minciună dar nu găsesc imediat un răspuns aşa că rămân meditând. Minciuna este ca un fel de anestezic. Calmează, amână, dar nu vindecă. Adevărul răneşte, doare , dar permite timpului să vindece rana.
Minciuna poate fi mare, mică (sau după caz, letală). Poate fi vinovată sau nevinovată. Nevinovate sunt (în mod eronat,cred eu) considerate cele mici sau/şi cele oarecum îndreptăţite. O fi îndreptăţită o minciună a cărei scop este evitarea declanşării suferinţei cuiva? Poate da, poate nu, dar uneori pare necesară. Noi toţi trăim într-o minciună generală în care ne complacem atât de mult încât o luăm drept adevărul cel mai pur.
Vorbind de minciună nu putem să nu ne legăm de opusul ei, adevărul. Probabil Cel de Sus a considerat că între noi, adevărul ar produce numai haos. Odată ce oamenii Îl resping pe El, adevărul suprem nu ne putem aştepta să accepte alte adevăruri. Nu au acceptat adevărul Învierii şi unii nici pe cel al vieţii de dincolo.Şi , da, adevărul creează haos. Creeză haos pentru că nu este apreciat la adevărata valoare. Adevărul este o unealtă pe care nu ştim defel s-o folosim. E o noţiune abstractă şi utopică pentru rasa umană.
În ciuda tuturor acuzelor aduse la adresa minciunii, ea poate fi salvarea unor situaţii limită, deşi urmările depistării au un efect mult amplificat. Minciuna e o medalie ,de la gâtul oricărui om, ce e aurită pe faţa vizibilă , dar mâncată de rugină pe reversul ce e atât de aproape de inima noastră. V-aţi gândit vreodată că poate va rugini şi inima dacă va fi prea mult în contact cu rugina?
Din punct de vedere al religiei minciuna este un păcat. Ia ghiciţi cine au fost primii mincinoşi din lume? Exact: Adam şi Eva! Când Preaînaltul îi întreabă dacă au mâncat din Pomul Cunoaşterii, ei neagă. În momentul ăsta minciuna i-a pierdut. Dacă recunoşteau, îmi dau voie să cred că Dumnezeu i-ar fi iertat. Aşadar minciuna nu e aplicabilă când vine vorba de Dumnezeu, Adevărul suprem. Pe El nu-l poate minţi nimeni.
Sentimentele nemărturisite pot fi o minciună? Odată ce asumarea lor înseamnă adevăr atunci da, e minciună. Îţi minţi propriul suflet şi te dai singur de gol. Minţindu-te pe tine însuţi te înjoseşti faţă de propria persoană.
Asemenea lucruri se întâmplă din cauza faptului că adevărul este văzut ca un pericol, mai ceva decât o cisternă rămasă fără frâne şi direcţie, plină ochi cu benzină, ce se îndreaptă direct spre...ghici....o benzinărie. Conceptul de adevăr se manifestă prin sinceritate. Cei care îşi fac un obicei din a folosi acest instrument numit sinceritate, sunt văzuţi ca nişte nebuni, ciudaţi, în orice caz, oameni de neînţeles. De ce? Pentru că adevărul nu înseamnă nici lapte şi nici miere. Adevărul şi sinceritatea îl pot afecta direct(şi poate nu într-un mod plăcut) pe utilizator. Uneori aceştia pot fi văzuţi ca nişte adevăraţi masochişti ( ştiu,e cam dur termenul) deoarece nu sunt preocupaţi excesiv de repercursiunile adevărurilor spuse.
Dacă tot am bătut câmpii în sfera conceptelor, atunci mă văd nevoită să aduc în discuţie ideea de suferinţă. Gândul suferinţei este cel care va reuşi să încline într-un final balanţa pe talgerele căreia se află pe de-o parte adevărul şi pe de altă parte minciuna. Ideea că suferinţa e pentru cei slabi, este o minciună. Adevarul e că suferinţă este lucrul la care ne gândim când suntem pe punctul de a lua o decizie. Fie că este vorba de o suferinţă fizică sau sufletească, fie că este suferinţa (posibilă) a propriei persoane sau a altuia, mereu ne face să ne oprim şi să cugetăm. Adevăr sau minciună? Care dintre ele va face persoana să sufere? În mod cert, adevărul. Şi minciuna dar doar dacă va fi descoperită. Partea proastă la minciună e că este un produs perisabil şi are un termen de valabilitate scurt (un alt mod de a spune că are picioare scurte). Chiar şi în cazul descoperirii minciunii ,adică atunci când adevărul iese la suprafaţă, tot el este cel care răneşte. Veşnicul vinovat, nevinovat. Suferinţa aceasta este un fel de sevraj după o lungă dependenţă de drogul numit minciună.
În concluzie nu suntem decât nişte drogaţi ce ne consolăm cu gândul că n-am avut decât intenţii bune. Dar nu uitaţi: drumul spre Iad e pavat,nu cu pavele, ci cu bune intenţii. Dar ce-ar fi să nu mai avem nevoie de minciună? Ce-ar fi să ne gândim la acea posibilă suferinţă înainte să-i creem precedentul? Ia, să reuşim! Nu spun „să încercăm” pentru că încercatul se potriveşte de minune în sertarul cu „bune intenţii”.

Dependenti de libertate

2010-06-23T05:43:00.000-07:00

Monodialog (partea 1)

2010-06-11T11:57:00.000-07:00

Am ajuns la concluzia că nu eşti decât un inventator, un inginer ce vrea să-Şi testeze învenţia patentată. După atâtea milenii, încă speri că va fi o invenţie reuşită. Tu încă speri că următoarea serie va fi cea reuşită. Sau, i-Ai creat şi le-Ai dat drumul. Le mai întorci din când în când cheiţa. Aşa-i că eşti curios? Norocul Tău că eşti nemuritor! Vrei să vezi până unde pot ajunge. Decădere şi revoltă. Te plagiază. Ţi-au furat învenţia. Şi parcă le spusesei să nu fure. Te fură în fiecare zi. Te fură şi te vând. Şi la propriu şi la figurat. Acum, pe... 40 de mii de arginţi. Ce să-i faci... inflaţia!

Hipnoza cuvintelor

2010-06-08T10:42:00.000-07:00

Incursiune

2010-05-30T07:47:00.000-07:00

Între pereţi auriţi,
Două cuvinte medievale
Fac mult ecou
Între patru dale,
De ciment.
Aer vechi de regiment.
Parfum înecăcios de naftalină.
De flori nu se atinge o albină-
Sunt de plastic.
Cât de sarcastic, sună azi puterea
Poporului ce-şi strigă vrerea.
S-a mai deschis, cu şase tonuri culoarea.
Păcat-aceeaşi, sau mai proastă e "valoarea"?

Vitamina C(eee?)

2010-05-29T11:31:00.000-07:00

Dacă elevii minunatului liceu ar fi întrebaţi ce părere au de cabinetul medical al şcolii, majoritatea ar spune: Foarte BUN. Acum să se înţeleagă şi din cine este alcătuită această majoritate: din cei cu scutiri semi măsluite peste care tovarăşa asistentă şi tovarăşa doctoriţă vor trece cu vedere hârâind în legea lor ceva despre partea din dreapta jos a documentului ori din cei care acuză simptome dintre care mai diverse la orele unde n-o duc roz pentru a trage de timp. În cazul celor cu adevărat suferinzi, există câteva (puţine) variante. Una dintre ele este reprezentată de unul din seria de bileţele învăţate pe de rost „Sunt în şcoală; Sunt la Hogaş;Sunt la secretariat;Sunt în concediu”. În ceea ce priveşte prezenţa, să fim înţeleşi, a te simţi rău până în ora 8 este interzis chiar şi atunci când ai ore de la 7. Programul începe după 8. Şi acum să luăm în calcul şi varianta cea mai fericită, în care te îmbolnăveşti după ora 8 şi în care există cineva la cabinet. În cazul în care ai întrerupt-o din molfăitul unui covrig vei fi tratat cu privirea „Hai zi mai răbdi că mi-i foami”. Bănuiesc, că personalul prezintă o calificare superioară ţinând cont de remediul universal, primit pentru orice afecţiune. Nu, nu este vorba de „apa vieţi” ci de prea bine cunoscuta VITAMINĂ C. Te doare capul? Ia o vitamina C! Te doare stomacul? Ia o vitamina C! Te doare piciorul? Ia o vitamina C! Tuşeşti de-ţi scuipi plămânii? Ia o vitamina C! Te doare burta? Ia o vitamina C! Îţi curge sânge din nas? Ia o vitamina C! Şi lista ar putea continua şi mult şi bine. Aşadar,nu sunt de condamnat cei ce au după ei o jumătate de farmacie, chiar cu riscul de a fi decretaţi drogaţi în cazul vreunei percheziţii apărută în urma câte unui incident din acelaşi liceu minunat. Probabil că tratamentul îl recomandă doamna după ce copilul întreabă „CEEE?” atunci când dânsa ridică din umeri cum că n-are ce să-i facă. Mai lăsaţi banii învestiţi în proiecte eco, antreprenoriale şi de tot felul, mai bine aveţi grijă de elevi!

Transport în comun partea a II-a

2010-04-02T05:21:00.000-07:00

O altă dimineaţă frumoasă-aceeaşi suburbie. Pământul îmbibat puternic de ploaia de astă noapte, geme sub greutatea a zeci de prichindei, liceeni şi muncitori, ce aşteaptă nerăbdători să ajungă la destinaţie. Toată lumea cunoaşte pe toată lumea, toată lumea salută pe toată lumea, toată lumea discută cu toată lumea. Aşteptarea asta comună îi face mult mai sociabili, ba chiar şi celor ce n-au dormit din cauza unei dureri de măsea, li se descreţesc frunţile. Se vorbeşte, bineînţeles, despre acest sport extrem numit „mersul cu troleul”. Aici se întocmesc listele cu lucruri făcute să dispară de cine ştie ce oameni îndemânatici, aici se trece în condică fiecare neşansă de a fi călcat pe picior, fiecare haină agăţată în catarama genţii unei oarecare cucoane, fiecare cot incasat în stomac din partea celor ce se luptă să coboare, fiecare ocazie (din ce în ce mai rară) de a prinde un loc pe scaun, fiecare frână care a condensat întreaga populaţie undeva între ultimele două scaune şi lista ar putea continua şi mult şi bine. Cu toate acestea, întârzierea acestui mod de locomoţie, le provoacă tuturor agitaţie. Se nasc tot felul de ipoteze: „Poate au uitat să dea ceasul înainte”; „Poate fac şi ei grevă, doar sunt şi ei oameni.” ; „Nu vedeţi măi că în ailaltă direcţie au trecut deja 3 maşini? Nu e grevă...”. Cu toate astea, conserva pe roţi refuză să-şi facă apariţia...e deja şi jumătate. Până acum trebuia să treacă patru asemenea mijloace de transport. Abia unul se conturează la orizont....ajunge în staţie dar e deja plin, sau aproape plin. Oricum, cele câteva locuri de pe scară fură ocupate de cei mai sprinteni. Restul,...Dumnezeu cu mila, că doar suntem în Săptămâna Mare. Cei rămăşi privesc spre feţele lipite de geam atît cu invidie cât şi cu milă. Doi copii stau oarecum separaţi de restul grupului...aşteaptă parcă ceva. Da, întradevăr aşteaptă. După ce unul dintre ei încheie al treilea şi ultimul apel telefonic, în intersecţie apăru o maşinuţă ce se putea presupune că fusese albă şi curată înainte de a fi scoasă din garaj. Cei doi urcară. Era vizibil că şoferul nu era deloc încântat de trezirea aşa matinală, dar copii trebuia duşi la şcoală. Pe drum, domnul cu maşina albă, depăşi troleul ce părea că se va dezasambla până la staţia următoare. Despre cei ce au rămas să aştepte, putem vehicula că sunt şi în acest moment în aceeaşi staţie, aceeaşi suburbie.

Transport în comun

2010-03-20T13:22:00.000-07:00

E după-amiază, e oră de vârf. Troleibuzul opreşte în staţie. Seamănă mai degrabă cu o conservă - una dintr-aia în care pui de obicei lapte pisicii. La urcare e o aşa înghesuială încât ai crede că e mijloc de transport direct spre Rai ori că se dă ceva gratis. Nici una, nici alta. E doar mijlocul de a ajunge acasă după o zi de muncă, respectiv de şcoală. De această îmbulzeală, profită anumiţi cetăţeni cu mustăţi lungi şi consoartele lor cu fuste colorate, care se împing anume, pentru a reuşi să controleze cât mai multe buzunare în cât mai puţin timp.
-Aveţi răbdare că nu pleacă maşina fără voi! îndrăzni să replice o domnişoară.
Proastă idee din partea ei căci replica atrase după ea un sac de Dumnezei şi încă multe alte urări ce nu se pot reproduce. Dacă scandalul tot începuse, aceeaşi persoană se gândi că ar putea să replice din nou, într-un mod civilizat, crezând că astfel le va demonstra buna ei creştere, dar şi pentru că orgoliul nu o lăsa să tacă.
-Comportaţi-vă civilizat.
-Ce cilivizat fa, ce cilivizat? (sic) Replică urmată de blesteme de genul „Să-ţi moară familia” ş.a.
O altă doamnă prost inspirată, se băgă în discuţie, ceea ce declanşă o nouă avalanşă de urări. Întrucât cu acelaşi troleu mai circulă şi minori, doamna încercă să o reducă la tăcere pe respectiva urmaşă a „mamei omida”, aplicându-i un mâner de umbrelă pe spate. E uşor de imaginat continuarea. Tot troleul a sărit în aer. Populaţia de purtătoare de fuste colorate începu a împărţi pumni în stânga şi în dreapta, în timp ce bărbaţii lor se bucurau de spectacolul gratuit. Nimeni nu scăpă neşifonat....poate doar şoferul, care, bucuros că e în siguranţă acolo la el în faţă, uită să oprească în următoarea staţie, staţie în care trebuia să coboare „popoarele migratoare”.Fu repede adus cu picioarele pe pământ de un amalgam de onomatopee. Deşi coborâte din troleu, pirandele îşi continuară spectacolul, ridicându-şi fustele şi îndemnându-şi progeniturile să arunce cât mai mulţi bulgări de zăpadă amestecată cu pământ, în geamurile mijlocului de transport. Călătorii puteau acum respira uşoraţi, (şi la propriu şi la figurat), întrucât aerul începea să aibă din nou aceeaşi compoziţie fizico-chimică de la începutul începutului.

Şomer Vs. Părinte

2010-02-28T08:14:00.000-08:00

Mi-a fost dat să văd, nu de mult, câteva scene de la un club sportiv, de fapt câteva conversaţii. Terminând antrenamentul, copilul îi spune mamei, (o doamnă respectabilă cu o ţinută pot spune ireproşabilă, cam elegantă însă pentru o sală de antrenament)...:
-Mama, vreau un suc.
- De unde să mai scot bani? Trebuie să-ţi iau şi echipametul...
-Cât costă?
-5 milioane (500 ron).
- Şi ai? întrebă copilul plin de speranţă.
- N-am!...dar te mai vând pe tine de restul. Încercă doamna să facă situaţia să pară amuzantă.
Într-un alt colţ doi taţi mândri peste măsură de progeniturile lor, dezbat aceeaşi problemă:
-Măi, eu n-aş fi avut de unde să-i dau....dar i-a dat bunicsu.
-Eu chiar n-am...sunt şomer. Cinci milioane e tot şomajul meu...eu din ce mai trăiesc?
Zece minute mai târziu, domnul şomer discută cu soţia sa, o doamnă spre 40 de ani, îmbrăcată casual, cu tenul uşor pătat de nişte pistrui nelalocul lor pe tenul ei cu tentă măslinie; are o privire de Neptun.
-Toţi au dat,....trebuie, na....chiar şi el (întoarce discret capul spre domnul cu care conversa mai înainte)...bine, a dat bunicul copilului, nu el.
-........
-Mă gândeam....să mă duc să....
Sprâncenele doamnei se arcuiesc ameninţător. El continuă:
-Să împrumut de la Sponsor...îi cer...
-Cui? Dna deja îşi arată dezacordul.
-Sponsorului...
-Nu ceri nimănui...nu avem şi gata... Vom vedea...apropo, facturile şi rata le-ai plătit? Dar asigurarea?
Confruntat cu aceste realităţi ce nu pot fi trecute cu vederea, dar mai ales aflat sub presiunea privirilor consoartei, domnul abordeaza alte ipoteze.
-Luna asta, da. Dacă nu, lasă că îi luam după, că şi aşa nu le aduce la toţi la fel.....vedem ce le aduce şi ne orientăm.

În drum spre maşină domnul îşi aminteşte:
-Îmi mai trebuie benzină...

Poveste

2009-10-17T12:03:00.000-07:00

În miez de noapte,
Doi îngeri zurlii croşetează.
Fac planuri de vacanţă,
Atunci când zâna zorilor visează.
Sunt exilaţi de Domnul, din înalturi,
Căci peste voia Lui făcut-au cam prea multe salturi.
Sunt condamnaţi să-ncurce vieţi, destine,
Sunt condamnaţi s-aiba grijă de tine!
Şi viaţa asta pare, le prieşte.
Doar unul, câteodată, mai greşeşte...
Vrea să-şi taie aripile, să le lipească-ntr-un colaj.
Şi-atunci primeşte un mesaj....
Că Raiul, intra în şomaj.

Toamna...anotimp al poeţilor

2009-09-15T07:42:00.000-07:00

La locul...fotografiei!

2009-08-31T10:51:00.000-07:00

Time don't wait anybody

2009-08-31T10:23:00.000-07:00

EU, Lăstunul!

2009-08-28T02:57:00.000-07:00

Salutare...da, da, sunt eu!:D Eu, Dacia 500 (prietenii îmi spun Lăstun). EU, maşinuţa cu roţi de roabă, cu un singur stergător de parbriz si numai două faruri (nici nu mai ţin minte dacă am şi fază lungă...ei,nu mai contează....am semnalizări,deci e bine). În parcare nu mai era loc şi pentru mine...chiar şi locul pentru cei cu handicap era ocupat...de dita-mai bolidul. Eu m-am mulţumit cu spaţiul dintre parcare şi trecerea de pietoni. Vai, de aţi şti voi ce bine mă simt aici: soarele îmi mai încălzeşte puţin vopseaua, roţile mi s-au mai dezmorţit...după un deceniu de stat în garaj. Vă urez drum bun şi vouă, ălora mai mari si impunători. Să respectaţi viteză legală, cum fac şi eu de altfel.

p.s. Sunt înmatriculat la primărie. O fi bine?

Pentru toţi cei care au fost, sunt sau (Doamne fereşte!) vor fi bolnavi!

2009-08-26T09:05:00.000-07:00

După ce citiţi cele două articole anterioare, sunt absolut sigură că veţi ajunge la aceeaşi concluzie ca şi mine! Decât să apelaţi la sistemul sanitar românesc, mai bine : Fugiţi! Fugiţi! Fugiţi! Unde vedeţi cu ochii! (ei, dacă nu vedeţi, mai bine consultaţi un oftalmolog...unul particular). Acum să revenim la firul poveştii. După toată dimineaţa pe care o pierdusem de pomană (nici tu somn, nici tu probleme rezolvate), am mers la un cabinet particular din târg...(varianta mai antică a cuvântului oraş). Ei bine, e clar că particularii se respectă şi pe ei, nu? Programul începea la ora 9. Dar atunci când eşti bolnav şi nici programare n-ai, deja nu te mai grăbeşti. Sala de aşteptare era deschisă şi avea şi o grămadă de scaune. Am aşteptat deci să sosească şi medicul X. Acesta sosi şi, înainte de a intra în cabinet, se interesă despre fiecare pacient care aştepta (chiar dacă avea sau nu programare). A respectat toate programările, după care a început să ia pacienţii, în ordinea priorităţii date de (probabil) gravitatea problemei. Deşi eu eram persoana care se ţinea cu mâna de stomac încontinuu, am rămas total uimită de faptul că m-a invitat în cabinet. După ce i-am zis eu cam tot ce mă durea, s-a gândit că ar trebui să fac o endoscopie şi un ecograf al abdomenului superior (stomac, ficat). Ne-a informat mai întâi asupra costurilor şi odată primit acordul, au început şi operaţiunile. Nu zic că a fost uşor, dar e mult mai bine când personalul medical care se ocupă de tine îţi vorbeşte frumos ( nu ca alţii din spitalul judeţean care consideră că unui copil de 2 ani care plânge după operaţie ar trebui să-i spui "taci, în crucea mătii!")..în fine...trecând peste această paranteză de la care nu m-am putut abţine, trebuie să spun că explicaţiile de după investigaţie au fost clare şi pe înţelesul oricui, ceea ce mi-a lăsat o foarte bună impresie. Mi-a explicat omul exact ce am şi ce n-am voie să mănânc în perioada de 4 săptămâni de tratament. Totul super. Faptul că reţeta m-a rupt la buzunar, e partea a doua...acum aştept să văd efectele. Vă sfătuiesc din toată inima că e de preferat să mergeţi la un cabinet particular chiar dacă daţi un ban, decât la poiliclinică şi să-şi bată joc de voi! De preferat să nu aveţi nevoie! MULTĂ SĂNĂTATE TUTUROR!

Unde eşti Hippocrate să vezi...(?) Partea a II a

2009-08-22T10:30:00.000-07:00

Într-un final, cele două personaje (nenea sictirit de la informaţii şi încă o doamnă) schimbă rapid ceva, iar el se fixează pe cealaltă parte a gemuleţului care se deschide cu un trosnet puternic. Brusc, toate schimburile de reţete de prăjituri, toate poveştile (care de care mai impresionante) de viaţă, toate dezbaterile nobile despre politică şi fotbal se opresc, lăsând să se mai audă doar câte un vaiet surd. Victorioşii acestei dimineţi îşi primesc, parcă nevenindu-le să creadă ce noroc a dat peste ei, biletele de ordine. Liniştea nu a durat însă decât până la momentul în care a cincea persoană de la rând (care, coincidenţă-avea trimitere tot la Gastrointerologie), primeşte minunata informaţie că biletele la această secţie, s-au epuizat......aşa subit. Deci nici dacă le dădea la ceilalţi patru dinainte, câte două bilete, tot nu le epuiza (şi mă îndoiesc cumplit că cei patru aveau toţi trimitere la această secţie).
La auzul acestei informaţii, aproape jumătate din spectatori, s-au înghesuit la micuţul gemuleţ să ceară o explicaţie (îmi dau seama cât de norocos s-a simţit nenea, că între el şi pacienţi exista acest salvator gemuleţ)
În secunda doi ieşeam pe uşă, trântind-o cu cât mai mult năduf. Aşa mă mai tentase să-l filmez...şi chiar aveam aparatul la mine...in fine. Următorul meu gând a fost să mă duc la un cabinet particular!...(cine vrea să afle cum eşti tratat în România, într-un cabinet particular, să revină- VA URMA!)

Unde eşti Hippocrate să vezi...(?) Partea I

2009-08-21T02:50:00.000-07:00

Am şi eu o curiozitate...în ziua de azi medicii mai depun "Jurământul lui Hippocrate"? Sau, judecând după faptul că azi cuvintele nu prea mai au însemnătate pentru mulţi, acest jurământ nu reprezintă decât câteva cuvinte convenţionale. Vă voi lămuri pe parcursul articolului, care este rostul acestei introduceri, dacă nu o bănuiţi deja.
Din nefericire, zilele trecute a trebuit să apelez la acest gen de "meşteri". Eu sincer am cam ezitat, dar stomacul meu nu ţine cont de sentimentul meu de frică. Am început cu o vizită la medicul de familie care mi-a eliberat o trimitere (nici nu mă aşteptam să mă trateze el), la secţia de Gastrointerologie. Cum era deja ora 13 m-am gândit că aş putea trece pe la Policlinică măcar să întreb asupra itinerariului ce trebuia parcurs până a ajunge la medicul specialist. Nenea de la informaţii, cu un sictir absolut, ce ar fi scos din sărite şi cel mai calm om de pe Terra, începe să-mi explice în termeni mult prea formali, că pe lângă trimitere mai aveam nevoie şi de o dovadă a faptului că sunt asigurată şi mă mai informează că în cursul următoarei dimineţi trebuia să vin să stau la rând, poate-poate prind unul din cele 9 numere (eu ştiam că de obicei erau 10 numere, dar în fine...) Vin aşadar dimineaţă la ora 6 să prind rând...când deja în faţa noastră mai erau aproximativ o sută de persoane, majoritatea bătrâni. Primii, sprijineau triumfători, pervazul din faţa gemuleţului de la informaţii, cu câte un vraf de hârtii de culoarea roz, albastră, albă sau verde (cel mai probabil trimiteri şi alte documente necesare) La 7 , dicolo de gemuleţ se iveşte lumina unui neon vechi şi două siluete ce se învârt fără o ţintă precisă... Bătrânii încep să frământe în mâini teancul de hârtii...... (VA URMA!)

Water

2009-08-12T11:47:00.000-07:00

Blood flower

2009-08-10T11:14:00.000-07:00

Călătorii înapoi...

2009-08-07T01:03:00.000-07:00

acum este...

...dar fost-a odată...

...şi-au rămas doar amintiri...

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne...

2009-08-06T09:18:00.000-07:00

Vinovat meditând la greşeala sa

2009-08-06T08:44:00.000-07:00

Tu crezi

2009-08-02T06:32:00.000-07:00

Tu crezi că ochii scrutători de fiară,
Ascund un suflet blând şi infantil sută la sută.
Tu crezi că poţi să fii actor şi fără şcoală.
Dar ce păcat-în viaţa asta... scurtă,
Tu încă n-ai aflat,
Că ochii mei pătrund şi dincolo de mască.
Nu te mai strădui să pui pe faţă pastă
Din miere de albine.
Cuvintele te dau de gol.
Şi totuşi cam târziu!
Tot ţin la tine...

(4 cc.)

Hapyy Holiday!

2009-07-15T10:24:00.000-07:00

Zdrang-zdrang-zdrang-zdrang: toate cele patru portiere ale automobilului au fost închise.Cheia se răsuceşte în contact şi de sub capotă, micuţul motor începe să toarcă ca un motan alintat. Clanţ-clanţ: centurile de siguranţă îşi anunţă şi ele prezenţa. Radioul începe să presteze "...un radio de milioane de Români!". Aceeaşii voce mult prea comună, aceeaşi replică de prea mult timp, aşa că veşnicul CD cu Enya, pare o variantă mai rezonabilă. Mă cufund cât pot de tare pe locul din dreapta al banchetei din spate. Casc zgomotos şi îmi las capul în grija tetierei (proastă idee, căci la prima denivelare acesta se loveşte zgomotos de portieră!) Încep să fiu atentă la drum. Copacii azi au depăşit viteza legală, la fel şi doamnele elegante cu pălării ce nu-şi scapă din ochi nici o secundă idolul-soarele! Îmi iau privirea de pe ei, căci nu prea am multe pungi la mine şi stomacul meu mă avertizează că exagerez cu sporturile extreme. În sfârşit la orizont se întrezărea parcarea! ...şi un drum în pantă care trebuia urcat pe jos. După nenumărate opriri , am ajuns la porţile cetăţii, unde furăm întâmpinaţi de domnul care rupea bilete, care era epuizat după ce pe pod tocmai trecuse o întreagă echipă de fotbal. După cum vorbeau tindeam să cred că sunt de la "Lokomotiv Moscova"...greşit! Pe tricourile lor scria mare "MOLDOVA"(oare nici în patria mumă nu puteau vorbi o boabă româneşte? sau măcar ştiau româneşte?..ei bine mă îndoiesc.) Trecând peste aceasta, ghidul...hmmm...ei bine,ghidul arăta ca un adevărat răzeş! Cât despre cetate, tare v-aş lăsa s-o descoperiţi singuri. Cetatea Neamţului a rămas tot acolo (deşi mă cam tenta s-o iau cu mine) şi o puteţi vizita oricând! E renovată şi primitoare!

Răspunsul

2009-06-22T11:52:00.000-07:00

O nouă zi de lucru la "Cooperativa Munca În Zadar". Te gândeşti că mai bine...nu, nu. Mai bine aici decât.."acasă". Ridici ochii din podea şi dai de ea...da, da, de fantomă! Îţi dai seama că îţi mai poţi lărgi zgarda cu măcar o gaură şi te pregăteşti de o întâmpinare mulţumitoare. Scoţi la înaintare faianţa, într-un zâmbet zaharisit, care însă,mai are efectul mierii de albine. În gând, te întrebi când începe să te "bântuie" cu întrebări dintr-alea cu care te blochează de obicei şi cu reproşuri la fel de rafinate şi asezonate cu ironie şi garnitură de compliment ascuns tot odată. Îţi place asta şi îţi mai place să o priveşti admirativ în timp ce ea aşteaptă explicaţia bine meritată. Deja ai rămas uimit...nu te-a luat direct în primire.(dacă ai şti de când îşi pregăteşte ea momentul ăsta). Te ia cu binişorul, te salută şi nu ezită să-ţi arate afecţiunea pe care ţi-o poartă. Da, îi eşti foarte drag. Asta a împiedicat-o să-ţi împingă scaunul. Ştii bine că nu ţi-a cerut niciodată altceva înafară de puţină atenţie. Mai ştii că femeilor le place să li se dea atenţie şi ştii la fel de bine cum reacţionează în caz contrar....ce mai?...eşti expert în de-astea. Ai depăşit cu brio momentul salutului, îi oferi un loc pe scaun şi te aşezi de partea cealaltă a mesei (bine măi că eşti şi precaut). Încă ai privirea aia de căţeluş căruia nu-i vine să creadă că nu mai este în lesă. Dar privirea ta nu te-a salvat de faptul că ai de dat o explicaţie...întrebarea a căzut că o bucată de plafon. Mai zâmbeşti odată cuceritor, dar zâmbetul ăsta al tău nu trădează decât răspunsul deloc favorabil...te hotărăşti să fii sincer şi spui: DA! Dar ca orice minune nici asta n-a durat mai mult de 3 secunde. În loc să aştepţi să-i vezi reacţia, începi sa te explici inutil (sau nu?). Offffff! Credea că...în fine. Te lasă să-ţi termini discursul şi îţi mai afişează o dată datele reale ale problemei...nu le poţi schimba şi nici ea...măcar vă bucuraţi de clipele acestea în care puteţi uita datele astea reale... Şi ea, credea că o să poată rezista tentaţiei de a te ierta, credea că îşi poate ţine hotărârea în picioare...da' de unde! Şi totuşi, El ne-a spus să iertăm! Ea încă nu ştie unde, cum şi dacă a greşit...

Vis sau nu, ce mai contează...

2009-06-19T06:37:00.000-07:00

Parcă ar fi fost un vis, şi totuşi a fost real. Sunt perfect conştientă de asta , deşi nu sunt sigură că ai fi meritat să te iert. Habar n-am cum ai reuşit tu cu un zâmbet şi câteva cuvinte frumoase să mă faci să mă răzgândesc. Eram atât de hotărâtă că îţi voi cere doar răspunsul la ultima scrisoare (măcar a fost un răspuns sincer..) şi apoi nu voi mai vorbi cu tine niciodată, dar uite că de fiecare dată îmi câştigi iertarea. Şi la naiba, că nici nu te-ai străduit prea tare. Pe când eu inundam perna cu lacrimi, de nervi, tu probabil că îţi sorbeai cafeaua fără să-ţi închipui că pe mine mă deranjează aşa tare privirea Cerberului ăluia nesuferit. Doar imaginea lui Kronos te mai făcea (poate) să-ţi aminteşti că încă exist, aşa "pacoste, o pacoste dulce" cum sunt eu... Capitolul ăsta s-a încheiat cu un blitz şi două cuvinte. Măcar ştiu că povestea va urma...cândva! Până atunci am mai aflat ceva: "Viaţa mea e oricum, numai banală nu!"

Omagiu

2009-06-13T09:10:00.000-07:00

Şi mina de creion se chinuie să scrijelească,

O viaţă scurtă, 'n început şi-o terminare nefirească.

Ştiţi că, o explicaţie-n zadar veţi cere.

Asta e, şi fost-a, divinităţii vrere.

Şi-acum că raiu-i mai bogat cu-n înger, de ce-i jale?

Pân' la Final, vom tot avea câte o strămutare.

Cu heruvimi-n cor de-acum încolo, îngeraşul vostru va cînta.

De-acum, tot sub ocrotitoarea mâna Lui, va sta.

(pt. I.C.)

Trei conuri de pin

2009-06-11T04:50:00.000-07:00

Aşa stăteau de vorbă trei conuri de pin, într-o frumoasă după amiază:

- Să vezi că toate ajungem pe jos. Criza asta ne lasă fără case...hai s-o dăm în judecată.

- Bine că le ştii tu pe toate..cine crezi că ia în seamă trei conuri de pin, vestejite şi desprinse de la locul lor?

- Ia, gata, nu vă mai certaţi că n-aud ce spun ăştia la tv despre euro-parlamentare...uite, o vezi pe aia, Eba.....are fundal verde la poster...crezi că e ecologistă , ceva? Poate ne ajută şi pe noi...

- Ştii ce am auzit eu? Că o să ajute o altă plantă sinistrată...cum îi zice...canabisul...

- Şi noi?

- Ei, pe noi or să ne dea ăştia jos în continuare...

- Şi să ziceţi "bogda proste" , dacă nu ajugem sub roţile tafului...

Macro Flower

2009-06-05T10:17:00.000-07:00

Gândac

2009-06-04T11:15:00.000-07:00

Şi în vis e la fel

2009-05-28T09:58:00.000-07:00

Ţi-ai luat în faţă o coală albă de hârtie şi începi să scrii: "Dragă X,...". NU, nu, Nu! Ai scris oribil. Ce e cu "D-ul" ăla stâlcit? Rupi foaia şi iei alta. Începi din nou: "Dragă X, nu ştiu dacă ştii (şi dacă nu ştii îţi spun eu), că [...] Cred că e mai bine să [... ] Dar mai întâi vreau să mă lămureşti [...] Aştept răspuns. [...] (îi mai repeţi de două ori că vrei răspuns) Să ai mare grijă de tine! [...] Cu drag, Y." Hai că dă bine şi un p.s., aşadar: "P.S. Bănuiesc că e logic că..."
Împătureşti hârtia în două şi o pui la mijlocul unui caiet. Te întâlneşti cu poştaşul şi îl rogi să se asigure personal că scrisoarea va ajunge exact la destinatar. Dar exact, exact! Acum stai ca pe ace..."Oare a primit-o? Oare a citit-o?". Mergi prin parc abătută şi te izbeşti din greşeală de.....poştaş. Ţi-a apărut pe faţă un zâmbet până la urechi. "I-ai dat scrisoarea? A citit-o? A trimis vreun răspuns?". Foarte uimit de atitudinea ta, poştaşul se dă un pas în spate şi-ţi arată mâinile goale. Tu continui monologul "Dar ce a zis? a zis ceva?" Poştaşul, încurcat "Da...ăăă". Îl întrerupi, izbită fiind de un val de speranţă care se sparge însă de continuarea replicii sale "A spus:"Nu. N-am!" "
Te revolţi! Începi să-l înjuri în toate limbile pământului.... Încet, încet ai mai uitat. Acum te mai gândeşti doar trecător, ce o mai fi făcând? Adormi liniştită...te trezeşti în mijlocul unei intersecţii. Lângă tine opreşte o maşină şi în maşină, ghici: e EL. Urci şi bucuria imensă de a-l vedea, te împinge să-i zâmbeşti laaaaaaaaarg şi să-l îmbrăţişezi! Încerci să-l întrebi de scrisoare, de fapt începi să-i povesteşti totul de la capăt, dar tocmai pe la final, când să ceri răspunsul.....dispare. Cazi ca printr-un tunel şi ajungi tot la el. Stă la o masă şi se uită la tine. Îţi spune că este o grămadă de timp. Totul e aşa....frumos. Parcă aici se termină toate problemele tale. Întorci capul să te lămureşti unde eşti exact, dar când întorci capul înapoi....el a dispărut din nou! Nu mai ai timp să realizezi nimic altceva căci te trezeşti. Sună alarma... Concluzia e clară: Şi în vis e la fel!

Instinct de turmă

2009-05-09T12:06:00.000-07:00

Instinctul de turmă este acel impuls (în general exista la animale -şi spun "exista", pentru că şi oamenii l-au adoptat cum nu se putea mai bine!), care îl face pe individ să gândească cu un fel de invidie/orgoliu mioritic- (impropriu spus "gândească"-dacă ar gândi s-ar desfiinţa expresia). Îmi permit să vă ofer nişte exemple ale omului simplu, care pare să fi fost odată ca niciodată în perfectă armonie cu natura: "da' di şi sâ aibâ ghiorghi 2 casâ şâ io nu? da' di şi sâ n-am şâ io maibac ca don' becali?". Nici nu îndrăznesc să întreb unde-a dispărut specia aceea de oameni simpli care se mulţumeau cu pâinea care o aveau pe masă şi cu faptul că îşi munceau pământul ca să obţină respectiva pâine... Nu! Acum toată lumea vrea să fie în rând cu "lumea":)).

Hopa, ghostie că ai cam derivat de la subiect...revenind la acelaşi instinct de turmă. Cel mai acut se vede în domeniul modei. Şi aici nu mă refer la cei care prezintă moda...mă refer la modul de a privi un om pe stradă să vezi ce mai e în "trend" să porţi primavara asta :-? Uite aşa au ajuns la modă fiecare la vremea lor, pantalonii evazaţi, tocurile cui, ochelarii "europeni"(ăia de-ţi acopereau jumătate de faţă), etc. De ce? Pentru că Geta a văzut-o pe Anişoara că de când o venit din Italia, unde-o cules măsline, îşi face altfel păru', se îmbracă cu chestii de-alea strâmte care abia acoperă abdomenul (în ciuda vârstei de 40 şi de ani..), poartă numai "bluji" strâmţi şi tocuri cui.....şi uite-aşa începe lumea "bună" să preia chipurile, exemplul occidental... Şi apropo de exemplul occidental......nu mă pot abţine să nu zic ceva şi de politică (deşi pe aici pe undeva şi intenţionam să ajung). Aici e instinctul de turmă şi mai accentuat: s-a trezit Marinarul într-o zi şi a zis "Da' ce băi, ha-ha-ha-ha-ha.....noi n-om putea să intrăm în uniune, băi? ha-ha-ha-ha-ha". Şi na, că am intrat...şi normal că instinctul funcţionează la putere maximă în continuare. Vrem în continuare să xeroxăm pur şi simplu ţările din vest......dar oare noi chiar aşa de dobitoci suntem , încât să nu putem face un şablon propriu?....las la latitudinea voastră raspunsul. Vă mai arat doar o fotografie sugestivă!

.

Palatul (care nu mai e al) copiilor

2009-05-03T06:35:00.000-07:00

E destul de probabil să fi aflat că în curând Palatul Copiilor din Piatra-Neamţ, nu va mai fi al copiilor (prin contribuţia primăriei), ci al unor indivizi care îl vor transforma în cazino.

Nu am văzut nici un portret al lui Socrate Lalu (cel care a donat clădirea spre folosirea ei de către copii), dar mi-l pot imagina ca pe un bătrân burtos, cu barba deasă şi albă, veghind asupra palatului, fără încetare. Mergând agale pe alei, din când în când aruncând câte o privire şi înăuntru şi zâmbind blând şi încurajator unui pici care a scăpat pensula jos din mână, unuia care nu reuşeşte să termine de cântat toate notele de pe portativ, altora care nu reuşesc să găsească rima potrivită la poezie. Râde atunci când se uită la gloata de copii de afară, care se plimbă în nişte maşinuţe cu motor (gândeşte-"cât a mai evoluat tehnologia asta ...").

Mă gândesc ce ar spune Socrate Lalu în ziua în care copiii vor trebui să plece, atunci când de printre copacii din curte nu se vor mai auzi chiote de copii veseli, împreună cu zumzetul albinelor şi ciripitul păsărelelor...ziua în care va începe să se audă zgomot de zaruri şi "zumzetul" ruletei şi cine mai ştie ce...

Mi-l închipui pe bătrânul Lalu, cu ochii umeziţi, la poarta palatului uitându-se îndurerat la ce au făcut urmaşii...şi el care spera că...dar oamenii sunt oameni şi sunt însetaţi de bani. Stă la poartă, pentru că amintirea lui se pierde uşooor, uşoor, între două pagini de istorie. La fel şi gestul lui şi peste încă ceva timp la fel şi clădirea...va rămâne doar o bucată de pământ îmbibat de amintiri, de pe strada Stefan cel Mare.

Şi uneori un bătrânel burtos cu barba albă şi ochi blânzi se va opri să se uite peste gard şi din ochii lui vor apărea două lacrimi...

Ca-n tren! şi totuşi am ieşit din tunel...

2009-05-02T02:25:00.000-07:00

Povestea a început de prin toamnă/iarnă(nu mai ţin minte exact)...se hotărâse că va exista o expoziţie pe tema"Portret" în cel mai scurt timp. Termenele au început să curgă: "înainte de vacanţa inter-semestrială" , "ba nu, că n-avem timp să lucrăm...în vacanţă inter-semestrială", "măi, cred că ar fi mai bine după vacanţă...", "hai gata, s-a hotărât: sigur între 1 şi 9 martie", "păi, să vedeţi că nu se mai poate...da' o facem prin aprilie...la începutul lunii".....şi la final, în grabă mare, în lipsă de spaţiu, panouri şi timp, după multe telefoane, mulţi nervi, etc... s-a hotărât şi data cea adevărată...29 aprilie 2009 în sala "Cupolă" a Bibliotecii Judeţene G.T. Kirileanu. Până aici totul bine. Cine a avut timp (şi un interes crescut), s-a dus şi la panotare cu vreo 2 zile înainte. Cine nu(referire la propria-mi persoană), s-a dus în ziua cu pricina şi a rămas "tablou"(sau "fotografie"-după caz) când a observat că din cele vreo 12 fotografii, apărea....surprise: una singură... Morala: Dacă vrei să iasă un lucru bine, asigură-te personal că va fi aşa!

Cred că din fotografiile de mai sus/jos reiese atmosfera plăcută, pe care au sesizat-o ceilalţi (eu sigur nu), căci am plecat, însoţită de 1001 nervi fumigeni....în traducere, scoteam fum pe nas şi pe urechi, exact ca în desene animate!

Acum m-am calmat. Aştept să-i văd pe responsabili şi să-i "ghilotinez"(vorba Cristinei)!

"Îngerul digital" et comp.

2009-04-30T07:33:00.000-07:00

Daţi-mi voie să revin asupra problemei cu cipurile. Vreau să vă recomand filmul "Îngerul digital". La final veţi fi probabil intrigaţi, speriaţi şi confuzi, dar este unul din puţinele lucruri care te fac să te gândeşti şi la partea spirituală a vieţii. V-aş spune mai multe despre film, dar vă las pe voi să interpretaţi ceea ce veţi vedea. După ce am vizionat filmul, mi-am propus să nu accept niciodată să fiu monitorizată sau ceva de genul ăsta. Surprise: Ieri la liceu ne anunţă că de la anul vom avea legitimaţii cu cod de bare(cred că cunoaşteţi faptul că în orice cod de bare există acele 2 bare verticale mai lungi decât restul, sub care nu există nici un număr şi care se repetă de 3 ori; acele bare semnifică numărul 6, iar dacă veţi desena/măzgăli capetele de jos ale barelor şi apoi veţi merge cu produsul la casa de marcat, aparatul acela nu va detecta produsul). Cred că din cauza aceasta o să-mi creez iar probleme cu diriga şi cu direcţiunea...ideea e că dacă îmi fac o asemenea legitimaţie, o să-i dau foc! Nu acceptaţi să fiţi marcaţi precum vitele! După ce vizionaţi filmul, vă aştept cu comentarii. Doamne, ajută!

Banii, unde-s banii?

2009-04-24T10:06:00.000-07:00

Te-ai trezit de dimineaţă şi ai găsit pe noptieră o listă de cumpărături lăsată de maicăta. O citeşti şi mai adaugi încă ceva. Te duci la acelaşi super-market din colţul străzii, pui produsele în coş şi te îndrepţi spre casa de marcat.....tipa de la casă te întreabă sictirită şi mestecând o gumă( n-o fi dormit bine, înţelege-o) "cash sau cu cardul?"...îi zici "cash" şi bagi mâna în buzunarul drept...te albeşti la faţă şi te controlezi în fiecare buzunar...într-un final scoţi telefonul mobil şi apelezi "mama"(asta în timp ce oamenii de la rînd tuşesc cu înţeles şi cu răbdarea pe sfârşite). Începi conversaţia fără salut, trecând direct la ce te doare "mama, unde mi-ai lăsat banii pt cumpărături?"; îţi răspunde cu o întrebare"tu abia acum te-ai trezit? trebuia să fi făcut deja cumpărăturile..banii ţi i-am dat aseară, nu ţii minte?" îndrugi un "mulţumesc, săru' mâna" , îi închizi şi te scobeşti în memorie...banii.....banii....ooo da...păi memoria ta începe să se dezmorţească din mahmureală, nu?...păi acolo sunt şi banii, doar în memorie, căci i-ai cheltuit aseară în club, uitaseşi?... Îi zâmbeşti încurcat vânzătoarei care te fixează cu o privire de Neptun(nu vrea de la tine zâmbet, vrea doar BANII tăi! şi să pleci odată, căci ceilalţi clienţi încep să pună marfa înapoi pe raft..şi să plece). Îţi suni cel mai bun prieten care, norocul tău, e prin zonă şi vine să-ţi salveze onoarea... ştii proverbul ăla , nu? "..... să fii, noroc să ai.":)) dar nu uita "Ulciorul nu merge de multe ori la apă!"....şi un sfat de la mine : Cînd vă duceţi la cumpărături, asiguraţi-vă că aveţi bani (destui) la voi!

Partea nevăzută a...omului

2009-04-22T10:27:00.000-07:00

Vi s-a întâmplat vreodată să vă faceţi o părere despre un om, doar după aparenţe, nu-i aşa? Dar cum vi s-ar părea ca majoritatea oamenilor să aibă o părere excelentă(părere care se spulberă după ce citeşti o carte -carte pe care o găseşti foarte uşor, dacă vrei) despre unul din cei mai mari povestitori ai noştri(se înţelege-român), anume Ion Creangă. Omul vesel, care-şi povesteşte faptele năstruşnice din copilărie în mult-prea-cunoscuta carte intitulată "Amintiri din copilărie", se pare că nu era chiar în rând cu cei din epoca sa.
În cartea "Ion Creangă-Viaţa şi opera", George Călinescu îl desfiinţează practic pe Creangă, dându-i pe faţă toate defectele mici, dar mai ales pe cele mari. Deşi faţă bisericească(având funcţia de diacon), Creangă are un spirit deloc conservator, tinde spre noutate, spre inovaţie şi asta chiar înpotriva superiorilor săi, cu care are numeroase conflicte pe care diaconul Creangă nu se străduieşte câtuşi de puţin să le aplaneze, ci înteţeşte focul cu orice ocazie. Îşi sfidează toţi superiorii şi mai ales rânduiala bisericească, tăindu-şi pletele şi barba. Nici în calitate de cap de familie n-a fost un model, nefiind tipul de soţ fidel şi în nici un caz un om prea blând. În ciuda faptului că se răzvrăteşte împotriva dogmelor din acele vremuri, el rămâne cu concepţiile sale învechite ce îşi aveau originea în Humuleşti, şi anume una dintre ele că "femeia nebătută e ca moara neferecată". Nu ezita nici o clipă în a aplica soţiei sale, care de altfel l-a părăsit, câte o corecţie. Nici cu fiul său nu a fost prea blând, interzicându-să i se adreseze cu "tată" , şi impunându-i să-i spună "domnule", precum i se adresau toţi elevii.
Vedeţi deci cum îţi poţi forma o părere greşită despre un om...în cazul prezentat mai sus din cauza faţadei pe care o impune societatea şi pe care nu prea are nimeni curajul să o distrugă. În acelaşi mod poţi greşi, formându-ţi o părere proastă despre un om cumsecade dar pe care nu-l cunoşti decât din punctul de vedere al altora. Aşadar, atunci când judeci un om, încearcă mai întâi să-l cunoşti destul de bine pentru a spune ceva plauzibil...omul mereu va avea şi o parte nevăzută pe care n-o va afişa şi în public! Vă urez "noapte bună" şi până data viitoare încercaţi să cunoaşteţi oamenii mai bine, înainte de a-i judeca greşit! Informaţi-vă!

Slujba de Înviere

2009-04-19T00:14:00.000-07:00

Stau în dilemă....să scriu ca de obicei partea amuzantă şi ironică a lucrurilor sau să mă bazez pe partea spirituală(?). O să încerc să le îmbin(văd ce-mi mai amintesc, că dormeam cu ochii deschişi).
Turma Domnului(anume cei care au binevoit a merge la biserică şi nu a petrece în barul de alături) , se întindea în toată curtea bisericii, căci în biserică nici o şansă să poată intra. Vedem o grupare de vreo 5 boxe mari-ne gândim că poate au reuşit să achiziţioneze o staţie nouă. Se aude "mă cine a aprins-o? dă-o la mine"(era unul dintre preoţi, care uitase probabil că e pornită staţia sau probabil nu se aştepta ca aceasta să funcţioneze-de altfel a fost singura izbucnire de sunet adevărat din toată slujba; restul s-a auzit în şoaptă). La ce se referea, încă n-am aflat...
Să trec un pic la partea spirituală (că doar ma cheamă Ghost= spirit): după împărţirea Luminii (lumină care anul acesta a venit direct de la Ierusalim), şi citirea din Evanghelie, toată lumea(cu voce ca pt operă sau nu) a cântat din toată inima Hristos a înviat! Am uitat şi de frig şi de somn. Curtea bisericii era luminată de sute de scântei mişcătoare ce mai apoi au înconjurat biserica cîntând în continuare imnul Învierii Domnului. Cei pe care i-au mai ţinut puterile, au rămas în continuare la slujbă(nu e şi cazul meu) iar ceilalţi au fost să le aprindă şi celor care se odihnesc în cimitir o lumânare, ca mai apoi să se îndrepte spre casă, să ciocnească câteva ouă roşii şi să spună 'HRISTOS A ÎNVIAT!'.

Un Paşte tipic românesc

2009-04-18T09:41:00.000-07:00

E sâmbătă seara şi abia m-am instalat în scaunul din faţa tastaturii. De pe la ora 12 începuse să-mi sune telefonul. Am primit tot felul de sms-uri (probabil copiate de pe primul site găsit la îndemână de fiecare). După numărul lor se vede clar, că oamenii ăştia nu-s ocupaţi. Cred că la ora asta deja îi dor mâinile de la expediatul de mesaje...pe mine mă dor în schimb mâinile de la spălat geamuri, dat cu aspiratorul şi de la învârtit în maioneză. Decât să-mi tot ureze câte un"Paşte fericit" , mai mult din obligaţie decât din inimă, mai bine veneau şi puneau mâna pe laveta de şters praful. Cât de fericită va fi ziua de mâine pentru mine dacă abia o să mă pot ridica din pat de oboseală după o zi ca asta(?). Vă zic eu sigur,că nu prea.

Pe la 11: 30 cred că mă duc la slujba de Înviere(dacă nu adorm până atunci) şi apoi voi veni acasă să ma îndop cu ouă, friptură, salată de boeuf, cozonac şi pască(toate astea la ora 1 noaptea-foarte sănătos, nu?). Şi n-o să dureze mai mult de un sfert de oră şi o să dorm până dimineaţă, când o să mă îndop din nou, normal. Dacă am noroc,o să trec de sărbători fără să vizitez şi spitalul(DOAMNE FEREŞTE!). Mâine parcă văd că mai vin şi musafiri(de preferat să nu vină deloc) deci muncă în plus: pune masa, fă atmosferă(că astfel ţi se duce vestea la tot neamul că nu eşti o gazdă bună), punele sub bot "di tăti"(vorba moldoveanului); şi parcă văd că nici aşa n-o să fie mulţumiţi 100%.
Acum daţi-mi voie să vă urez şi eu la fel ca toti ceilalţi, un banal "Paşte fericit!" şi să-mi continui raidul în agenda telefonului...voi începe şi eu să trimit sms-uri(măcar originale dacă nu din inimă pentru toţi). Observ că şi eu sunt la fel ca ceilalţi, nu?....

Problema cipurilor!

2009-04-17T07:52:00.000-07:00

Uite, ca să fim la modă să discutăm ceva despre cipuri(deşi, mi se pare mie sau toată lumea a lăsat garda jos şi subiectul e îngropat?). Bine, să fiu eu profanatoarea şi să dezgrop subiectul...pe mine personal mă intrigă toată povestea asta. Nu mi se pare absolut deloc necesar să ştie tot poporu când, unde şi ce fac eu. Explicaţiile lor mi se par penibile, şi anume "în cazul în care o persoană s-ar rătăci.....etc". Fraţilor, chestia asta se poate şi prin intermediul unui telefon mobil la o adică. În altă ordine de idei.....până la urmă să ma lămurească şi pe mine cineva: unde mai vor să ne pună ăştia cipuri înafară de paşaport şi buletin?(nici nu vreau să mă gândesc:))).
Pe mine mă uimeşte continuu atitudinea feţelor bisericeşti, care şi-au înăbuşit propria voce(de fapt vocile care s-au revoltat), ca pe un rac fiert în oală. Înafară de câteva persoane fară frică de consecinţe(persoane credincioase cu adevărat), toată lumea a vociferat o lună ca mai apoi să tacă mâlc.
Săptămâna trecută am fost şi eu ca tot omul la spovedit şi după o discuţie banală, mă gândesc să consult şi părerea duhovnicului meu, un preot deosebit care ştiu sigur că nu se supără indiferent de întrebarea şi modul meu de expunere a acesteia. Îl întreb ce crede despre cipuri iar el începe să-mi povestească de perioada în care au apărut radio şi televizorul, căci atunci se credea că prin simpla utilizare a acestora, se înregistrau toate discuţiile. Aşadar la tehnologia care există astăzi totul e posibil şi nimic de necrezut. Îl întreb de ce Biserica Română , ca instituţie nu a luat măsuri. Ridică din umeri şi evocă legea ascultării, prin care orice preot a jurat să dea ascultare mai marilor săi.....aşadar, problema vine de sus! Iar cei care au îndrăznit să se revolte sunt ori priviţi cu suspiciune ori suferind de "paranoia". Un lucru e sigur: dacă vom păstra credinţa, Dumnezeu ne ajută să trecem peste toate! Doamne ajută! p.s. Vă aştept cu comentarii cât mai multe.

#

2009-04-17T07:49:00.000-07:00

O mână-ntinsă peste ape,
Un suflet cere printre şoapte…
Un suflet fără de cuvinte…
Un cer potrivnic pentru zbor…
Doi ochi de înger caută-ajutor,
Dar vântul vieţii, crud, tot bate,bate,bate….
Câte-o petală cade,
O lacrimă se sparge
De arcada timpului,
Şi-ai vrea clipele să-ngheţe-n spaţiul tău,
Şi pleoapele tot grele sunt…
Caută-agale spre veşnicul pământ…
Şi mâini de serafimi cu halate albe,
Trag timpul de urechi..
Se luptă iarăşi cu-ale vieţii trucuri veeechi, veeechi…

(pt. Isabela)

Sărbătoare

2009-04-17T07:41:00.000-07:00

Rugăciuni stâlcite,
Pe sub mese pline,
Bate-un CEAS în noapte,
Desparte rău de bine…
Cad iar calendare,
Zile curg şiroaie
Se-aude clinchet vesel
De veşnice pahare.
De după nori –
Veghează-a răposaţilor privire,
Şi noi vărsăm o picătură de-amintire,
Ce se strecoară printre litrii de tărie..
De vin, de şpriţ…..deci,.. de beţie.

2009-04-16T12:05:00.000-07:00

Joia Mare-la biserică slujba e în toi. S-au citit deja 7 din cele 12 Evanghelii, şi crucea cea mare din altar este pusă în mijlocul bisericii unde oamenii vin pe rând(vorba vine, că se îmbulzeau ca la circ) să sărute picioarele Mântuitorului. La un moment dat apare o doamnă la vreo 30-40 de ani şi după ce se închină, pune în cutia de alături o bacnotă de 5 lei, după care.........femeia îşi ia şi restul.....aproape toţi cei care o priveau au rămas stupefiaţi (unii nu, ceea ce dă de înţeles că şi ei practică obiceiul)...în fine, doamna îşi ia restul (2 lei) şi pleacă. Impresie a făcut(bună sau rea, decideţi voi!).

Noi-fiinţele Lui

2009-04-16T07:21:00.000-07:00

Creaţii divine cu nume de „oameni”-

Rătăcite în propriul infern prefabricat,
Vom cuceri în curând şi-a lui Hades palat.
Vom continua să contopim în suflet,
Sacru şi profan.
Vom continua să vindem... fericire la borcan.
Vom crede 1 secundă pe minut,
Că viaţa e ceva de la divinitate,
Luat doar cu împrumut.
Şi-apoi iar ne vedem stăpâni,
Pe nimic, căci suntem doar
Consumatori de vise,
Strivite sub călcâiul lui Kronos.

2009-04-16T06:28:00.000-07:00

Dragi practicanţi ai "sportului degetelor" (anume butonatul tastaturii ) aţi văzut de nenumărate ori, zeci de accidente în care sunt implicate maşini dintr-alea, pe preţul cărora erau scrise muulte zerouri....şi la volanul cărora se afla câte un "copilaş-de-bani-gata"(cu permis luat cu "lapte acru", vorba românului) care din trei mişcări greşite după vreo câteva beri....spulberă vieţi sau nenoroceşte nişte oameni nevinovaţi.

Ei bine, daţi-vă şi voi cu părerea..nu mai bine stai şi înroşesti tastatura de atâta butonat, decât asfaltul de sânge? (scuze pt imaginea creată de cuvintele mele, dar asta e realitatea). Sau nu mai bine îţi iei o maşinuţă cuminte şi o conduci cu grijă(eventual o dacie.......albastra:)))?(sau mai bine......o fotografiezi)!

Spring made in U.E.

2009-04-16T04:24:00.000-07:00

A venit primăvara cu fel de fel de "izuri" proaspete(sau nu).....pe strada unde locuiesc (mai precis, strada cimitirului) parfumul minunat al pomilor înfloriţi(care ma fac pe mine să strănut-ceapa mamii ei de alergie), se confundă uşor printre mirosurile de pet-uri proaspăt arse, soluţie de curăţat covoare, vopsea, cozonaci uitaţi prea mult în cuptor de gospodine etc.
E Săptămâna Patimilor, timp de post şi rugăciune,cel puţin în teorie, căci dragele mele vecine(una mai sictirită ca alta) se complimentează şi se blesteamă peste gard (ca Voronin cu Liberalii-apropo, TOATĂ SUSŢINEREA PENTRU LIBERALII DIN R. MOLDOVA) de se sperie şi Cel de Sus. Să nu te pună cumva păcatul să intri în conversaţia lor, că rişti să primeşti nu numai "toate cele bune", ci şi vreo cratiţă aruncată după tine.
Peisajul e splendid: de te uiţi în stânga vezi monumentalele cruci de marmură din cimitir,(asta dacă nu trece între timp pe drum un tractor care cufundă totul într-un nor de praf exact ca în desene animate). De te uiţi în dreapta.....ei aici e altă poveste: izmene fluturând pe sârmă la uscat, câte o poartă sau un gard vopsit de curând...şi câte o coadă de mătură fluturând chipurile a treabă, printr-o ogradă......într-un cuvânt: pregătiri de Paşti!

Tu-Credinţă-Trădare

2009-04-16T03:56:00.000-07:00

Secunde duble de trădare,
În care simpatia o las...pradă uitării.
Şi te blamez pentru orice îmi trece prin gând.
Poate că tu...
Chiar acum gândeşti ceva,
Despre mine...
Te pictez ca pe-un blestem,
Te văd ca pe-un hoţ de gânduri!
Se poate însă că tu
Chiar acum să zâmbeşti cuceritor,
Şi uşa dinspre Rai mai larg ţi se deschide.
Fă ce vrei...
Dar...
Nu cumva să uiţi de mine!